Moş Nicolae
este considerat o personificare la vârsta senectuţii a timpului îmbătrânit care
a preluat din Calendarul creştin numele şi data de celebrare ale Sfântului
Nicolae (6 decembrie), personaj real (episcop din Myra, mort probabil în anul
342), apărător al dreptei credinţe în Iisus.
Potrivit
cercetătorului Ion Ghinoiu, citat de site-ul CreştinOrtodox.ro, în tradiţiile
româneşti Moş Nicolae are atribuţii străine de statutul său ierarhic: apare pe
un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, păzeşte
Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de
miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură.
Moş Nicolae
este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Drac, ajută văduvele, orfanii şi fetele
sărace la măritat, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii,
apără soldaţii pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul
luptelor.
În nopţile
marilor sărbători, când se deschide cerul pentru o clipă, oamenii pot să-l vadă
stând la Masa Împărătească în dreapta lui Dumnezeu. Acesta împarte astăzi,
asemănător lui Moş Crăciun, daruri celor mici.
Mai veche
este însă tradiţia pedepsirii copiilor neascultători cu nuieluşa lăsată în
încălţările lor în noaptea de 5/6 decembrie.
Ca sfânt,
Moş Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele decât cu recompensele, conform
tradiţiei creştine, el pedepsind pe cei care se abăteau de la dreapta credinţă
lovindu-i cu nuiaua peste mâini.
Ziua de 6
decembrie încheie ciclul de sărbători şi practici magice, dedicate în special
lupilor şi spiritelor morţilor-strigoi, început la mijlocul lunii noiembrie
(Filipii de Toamnă, Filipul cel Şchiop, Ovidenia, Lăsatul Secului de Crăciun,
Noaptea Strigoilor şi Sântandrei) şi încheiat la începutul lunii decembrie
(Zilele Bubatului, Varvara, Moş Andrei), specific unui străvechi început de an
autohton, probabil Anul Nou dacic, spune Ion Ghinoiu.
Sânnicoară
reproduce un vechi nume propriu, gr. Nikolaos, folosit în Grecia antică cu
multe secole înaintea erei noastre. “Nikolaos se încadrează într-o bogată
familie de compuse al căror prim element este nik- (verbul nikao – “a învinge”,
substantivul nike- “victorie”), semnificaţia acestuia explicând în bună măsură
favoarea de care se bucură numele şi, implicit, frecvenţa lui în onomastica
greacă” (Ionescu c., 1975, p. 219).
Tradiţiile
populare româneşti par a nu fi străine de semnificaţiile străvechi ale numelui
grecesc, sărbătoarea de pe 6 decembrie prefigurând victoria binelui asupra
răului, a luminii asupra întunericului: “la Sf. Nicolae se întoarce noaptea la
ziuă cu cât se suceşte puiu-n găoace” (Rădulescu-Codin, Mihalache, 1909, p.
91), spune o zicală musceleană.
Aceleaşi
simboluri optimiste apar şi din legenda ardeleană despre Sânnicoară şi
Sântoader, păzitori ai Soarelui, ca şi din tradiţia bucovineană care susţine că
Sânnicoară poate fi văzut în noaptea de Anul Nou “în lumina mare, atunci când
cerurile se deschid de trei ori” (Pamfile, 1914, p. 157).
Legendele şi
tradiţiile dedicate lui Sânnicoară, în esenţa precreştine, vorbesc de puterea
sa neobişnuită invocată de soldaţii care porneau la luptă, de ajutorul dat, ca
stăpân al apelor, corăbierilor; de sprijinul acordat fetelor sărace la măritat,
de grija purtată sufletelor etc.
Dacă la
informaţiile etnografice şi folclorice de mai sus se adaugă contextul favorabil
în care este prezentat Sânnicoară în colinde, ca şi poziţia sa privilegiată în
Panteonul românesc, se poate afirma că acesta a fost un personaj mitologic al
cărui cult se aseamănă cu cel al Sântoaderului, Sângiorzului, Sântiliei şi
Samedrului.
Ion Ghinoiu
afirmă că sunt indicii că unele atribuţii ale lui Sânnicoară au fost preluate,
treptat, de sărbătorile vecine: Sântandrei şi de sărbătorile de iarnă.
Sursa: http://www.financiarul.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu