Legenda uriaşilor

A vorbi despre Ţara uriaşilor într-o ţară condusă de pitici este mare mirare, însă legendele care bântuie încă spaţiul maramureşan,  întregul perimetru al limbii române de fapt, mă incită să abordez subiectul dintr-o perspectivă marmaţiană şi nu foarte riguros-ştiinţifică.

O să încep cu Vasile a Raiului, sper că sesizaţi porecla, nu este una de fiecare zi, un tânăr din Rozavlea care vindea roşii lângă Mănăstirea din Botiza împreună cu tânăra şi greaua lui nevastă. Roşii din Grădina Raiului găseşte de cuvinţă Vasile să precizeze, permiţându-şi un joc de cuvinte plin de har marketingescatunci când mă preţăluieşte drept vreun scrib adăstat la vreuna dintre gazetele de la oraş dar interesul meu nu se fixează pe roşiile, prea frumoase ca să le cred izvorâte din pământ maramureşan, ci pe legendele uriaşilor, culmea, tocmai la Rozavlea împământenite cel mai bine.

Aşteptă o clipă să i se şteargă zâmbetul negustoresc, absolut indispensabil mediului de afaceri de altfel, apoi, cu un zâmbet mai izăuan îmi spune că a auzit despre uriaşii care au hălăduit prin sat în trecutul atemporal dar, de bună seamă, vreun vâj pierdut pe sub vreo coastă de deal, ori poate pe vreo vale surpată unde amurgul vine cu mai mare repeziciune asupra omului rupt de cele lumeşti ar putea să mă dumnirească ce-i şi cum îi cu uriaşii. El ştie doar că locul unde se zice că a murit ultimul uriaş este cunoscut sub numele de dealul Gogoaşa iar două dintre dealurile alăturate, adică Cerna şi Dolha ar reprezenta picioarele decedatului preistoric. Celelalte denumiri legate de uriaş nu le mai ştie dar cu siguranţă că ele există şi pentru capul ori mânurile acestuia şi îi dau dreptate în gând, promitându-mi că voi cutreiera cotloanele Rozavlei până voi recompune trupul măreţ al uriaşului.

Eh, câte astfel de promisiuni am încălcat! E momentul să remarc totuşi că cel puţin una dintre denumiri, adică Dolha în speţă, designează o mare familie marmaţiană, voevodală chiar în unele articulări voioase ale istoriei…

Un sumar şi grosier rezumat al legendei rozăvlene spune că înaintea oamenilor ţinutul era locuit de uriaşi. Un aprig blestem- oracol prevestea că stirpea lor va dispărea de pe faţa pământului, ultimul uriaş fiind ursit să-şi dea fata după conducătorul oamenilor ( uneori e vorba de mini-oameni ) ce vor poposi în zonă, apoi oamenii vor popula definitiv şi exclusiv Maramureşul. Rozalia se numea fata ultimului uriaş şi soarta a făcut ca ea, ce ironie, chiar ea!, să-i găsească pe omuleţii ce aveau să pună capăt neamului de uriaşi, să-i găsească şi să nu ştie că miniaturile nu sunt jucării ci, asemenea aheilor din Calul Troian, sunt cei ce trebuiau să împlinească destinul implacabil. Şi fiindcă Rozalia e Eva omenirii marmaţiene, satul în care ea s-a întâlnit cu ursitul s-a numit Rozavlea. Bănuiesc că vă e clar că variantele legendei conduc naraţiunea pe cărări întortocheate dar pline de farmecul amănuntelor dar nu vă voi răpi satisfacţia de a le citi in situ ca să zic aşa, adică o să dau câteva linkuri care o să vă bucure sufletul şi nu o să stric rigurozitatea acestor naraţiuni doar de dragul de a împlini un articol personal.

Drumul propriei abordări urmăreşte traseul transfrontalier şi transetnic al poveştii şi gândul meu primar a încercat să găsească explicaţii pentru acest fapt, fără succes însă. Aşa că o să amintesc acum varianta etnicilor ucrainieni din Rona de Sus relatată de Misha Traista, variantă care aminteşte de un uriaş pe numele său Heres sau Heros- cel care a dat numele Dealului Hera, un descălecător al localităţii- Parian/Porian şi o acţiune ce a avut drept consecinţă apariţia unui mic râu- Ronişoara.O altă variantă identificată în comunitatea ucraineană din Rona de Sus este similară cu cea semnalată în Rozavlea şi nu o vom mai comenta. Dacă tot am amintit de Dealul Hera, e momentul să spunem că în unele variante româneşti ale legendei toţi munţii sunt de fapt mormintele uriaşilor adormiţi, principalele cursuri de apă sunt fete de uriaş, în toate povestirile noii veniţi sunt agricultori şi luptători, posibil eroi civilizatori iar variantele acestor povestiri fantastice trec Gutâiul, fiind semnalate şi în sudul judeţului, uneori asociate cu oamenii şi cultura neolitică.

Interesant este că tot Misha Traistă aminteşte de o legendă, având aceeaşi temă cu variaţiunile de rigoare bineânţeles, care circulă în satele din Maramureşul din nordul Tisei, având un conţinut aproape identic cu cel raportat la Rozavlea. Tot în Transcarpatia am identificat o scurtă relatare din care rezultă că Munţii Carpaţi sunt de fapt mormântul unui uriaş, pe numele lui Carpat, fapt ce mă duce cu gândul la o reprezentare spaţială a lanţului muntos în discuţie.

Procedând la o sumară privire de ansamblu, aş remarca că legendele uriaşilor din Ţara Maramureşului au o mare unitate indiferent dacă sunt vehiculate de români ori ucrainieni, respectiv atât pe actualul teritoriu al Maramureşului, cât şi dincolo de Tisa. Se pare că peste legenda iniţială, cea care încerca să explice apariţia oamenilor pe acest areal s-au suprapus ulterior variante care se raportează la originea/denumirile unor munţii, dealuri, râuri, apoi la originea unor localităţi sau chiar familii cu rol important în istoria îndepărtată a zonei. Ultimele adăugiri au, evident, un pronunţat caracter politico-conjunctural deoarece vizează episoare relativ recente din istoria zonei, încercări de a fundamenta etnic întâietatea pe anumite areale, etc, aici intrând atât exagerările variantelor ucrainene care coboară naraţiunea până la momentul în care regalitatea maghiară acorda diplome şi titulaturi unor persoane credincioase, cât şi trimiterile la populaţia dacă din variantele româneşti.

Pentru mine rămâne o enigmă raportarea la timpul uriaşilor , un fel de epigonism ce poate fi în relaţie cu o populaţie cu un fizic mult peste standardele actuale, dar şi cu standarde ce ţin de cultură, civilizaţie sau, de ce nu, doar de onoare, de cavalerism, mai ales că în vremurile pe care le trăim astăzi lipsa unor astfel de valori sunt dureros resimţite.

In vremuri de demult, se zice ca traia in Cuhea un urias. El avea o fata tot uriasa pe care o chema Rozalia. Fata, intr-una din zile, pribegi printre niste dealuri. Acolo, pe o pajiste intinsa, erau doi oameni, cu un plug cu patru boi. Fata crezu ca sunt niste jucarii si lua oamenii cu tot cu plug si cu boi in surt – i-o dus la tatu-so:

– Uite, tata, ce jucarii am gasit! Tatal sau ii zice:

– Nu-s jucarii, draga fata. Is oamnei si ei or stapâni pamântul de amu inainte. Noi, uriasii, ne-om zarasti. Du-te si lasa-i acolo de unde i-ai luat, si pântru c-ai calcat pe acolo, locu s-a chema Rozavlea

(In Calendar, 1980, p. 103, con­semanta de Ileana Pop).

■ Numeroase legende vorbesc despre cetatea de la Oncesti, ca fiind salasul uriasilor (La Oncesti s-au descoperit ruinele unei cetati din timpul dacilor) “Aici au stat, intr-o cetate, aici, la noi (P. Biltiu, Izvorul…, 1999, p. 143, t. 113, Oncesti, 1977); “Uriasii au fost colea-n cetate. Asa spunea mosul” (idem, p. 144, t. 114); “Uriasii erau aici, al Oncesti, in locul care-i zic Cetataua. De la Borcut meri pe un delut rotund” (Idem, p. 145, t. 115).

■ “Uriasii traiau demult. Ziceau batrânii ca, atâta erau niste oameni de mari, ca unul s-a dus si i-a luat juninca de un an si ceva si si-o pus-o dupa cap, ca si cum ai mere cu un miel. Asa era demult, ca atunci erau uriesi. Asa spunea tatal meu, care mai traieste. Are lipsa trei ani dintr-o suta. Ziceau ca taiau copaci mari, si se puneau câte trei-patru uriasi la un lemn si trageau uriasii ca boii. Si din trei lemne au facut un perete de casa” (P. Biltiu, Izvorul…, 1999, p. 145, t. 116, de la Palaguta Iurca, 65 ani).

■ “Spuneau batrânii de de mult ca la noi ar fi trait ceva uriasi. Spuneau ca pe Ses, pe Troian, Intre Grosi si Suciu erau niste oameni foarte mari, fata de cum suntem noi, cei de astazi (…). S-a sapat acolo unde se zicea ca traiau si au gasit ceva cioburi, care, bag seama, ca au fost ceva oale forte mari in care se ingropau” (Idem, p. 146, t. 118).

"În vremurile de demult, în sălbaticul Maramureş trăiau uriaşii. La urmă, din neamul lor n-a mai rămas decât un bătrân şi fiica sa, Rozalia, frumoasă ca o rază de soare.
Într-o bună zi, fata singură şi tristă, cobora din munţi prin pădurea deasă, urmând firul apei ce se chema Iza. Pe malul râului, Rozalia văzu într-o poiană nişte oameni mici, care nu s-au speriat atunci când fata îi luă în poală, şi-i duse tatălui ei.

Bătrânul, când îi văzu, spuse: „Aceştia sunt din neamul romanilor, şi ei ne vor lua locul”.
Fata l-a rugat apoi pe stăpânul munţilor şi apelor, să-l facă pe un om care-i plăcea, mai mare, iar pe ea-mai mică.

Bătrânul medită îndelung: de-i va face pe plac, fata-l va părăsi, de nu, li se va stinge stirpea. Până la urmă cedă, iar Rozalia cu feciorul ales au făcut nuntă şapte zile, în şapte munţi, cu şapte ape. 

Ei au avut şapte feciori, ai căror nepoţi şi strănepoţi au populat malurile râurilor Iza, Mara, Cosău, Tisa, Vişeu, Săpânţa şi Ronişoara.

În amintirea primei femei, urmaşii au botezat întâia aşezare de pe Iza-Rozavlea, iar pentru că Mara avea cea mai bună apă dintre toate, şi-au zis moroşeni.
(©Teofil Ivanciuc, text adaptat după „ Ghidul turistic al Ţării Maramureşului”, Limes, Cluj-Napoca, 2006)."

Sursa: http://maramuresh.wordpress.com/
           http://dorinstef.blog.com/ 

„Manuscrisul de la Ieud“, adolescenţa limbii române

File din celebrul „Codice de la Ieud“

"Manuscrisul de la Ieud", una dintre cele mai vechi mărturii de limbă română, a împărţit lumea ştiinţifică în două tabere: una care susţine că scrierea ar data de pe la 1391-1392 şi că ar fi mai veche cu 130 de ani decât "Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung", de la 1521, considerată până acum prima scriere românească, şi alta care spune că manuscrisul ar data doar de pe la 1610-1640.

Lucrarea prof. dr. Nuţu Roşca "Datările Manuscrisului de la Ieud", apărută în 2010 cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Justinian, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, se alătură primei tabere şi susţine că totul trebuie regândit şi reanalizat.

În august 1921, cu ocazia Adunării Generale a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român ASTRA, desfăşurată la Sighetu Marmaţiei, preotul Artemie Anderco din Ieud, judeţul Maramureş, a adus pentru expoziţia organizată cu acel prilej un volum afumat, descoperit printre cărţile şi manuscrisele adăpostite în podul şi turnul Bisericii Balcului din localitate. Andrei Bârseanu, preşedintele ASTREI, intuind valoarea documentului, l-a adus la Academia Română din Bucureşti, al cărei vicepreşedinte era, unde l-a prezentat în şedinţa din 11 noiembrie 1921 sub numele de "Codicele de la Ieud". Patru ani mai târziu, academicianul Ioan Bianu a publicat din el, în facsimile, scrierile "Manuscrisului de la Ieud", corpus ce face parte din volumul masiv ce cuprinde mai multe texte.

"Manuscrisul de la Ieud" este o carte cu trei scrieri: "Legenda Sfintei Duminici", "Învăţătură la Paşti" şi "Învăţătură la cuminecătură", scrise în limbile slavonă şi română. Pe prima pagină a "Legendei Sfintei Duminici" apare anul 6900 (adică 1391-1392), dată în jurul căreia se centrează în principal, şi astăzi, disputa referitoare la datarea celebrului manuscris.

6900, anul care dă bătăi de cap cercetătorilor

Cercetători precum Alexandru Rosetti, Ioan Bianu şi Ion Gheţia au considerat că manuscrisul în discuţie ar fi fost scris fie în secolul al XVII-lea, fie în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Alexandru Mariş analizând profesional filigranele hârtiei, precizează că datarea suportului pe care s-a scris trebuie făcută între 1621 şi 1633.

Toţi aceşti cercetători, arată prof. dr. Nuţu Roşca, "s-au ocupat şi s-au referit numai la data copierii "Manuscrisului de la Ieud", dar nu şi la data traducerii acestui manuscris în limba română. Or, tocmai data traducerii este lucrul cel mai important pe care lumea românească îl aşteaptă să fie descoperit".

Ediţia academică facsimilată a manuscrisului, din 1977, care reproduce şi textul transliterat, de care s-au ocupat editorii Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie, stabileşte că textele sunt copiile, şi nu originalele traducerilor româneşti, ele fiind realizate în jurul anului 1630. În studiul acestei ediţii, după cum spune prof. dr. Nuţu Roşca, s-au produs două greşeli fundamentale: scoaterea din textul "Legendei Sfintei Duminici" a anului 6900, "în care s-a tradus legenda în limba română", şi a doua, faptul că deşi editorii au exclus numărul anului 6900, "ei totuşi comentează acest an", cu o gravă eroare: producerea evenimentului petrecut la anul 6000 în Ierusalim (căderea pietrei din cer despre care se vorbeşte în legendă) a fost mutată cu "900 de ani după acea dată, la 6900", adică la 1391-1392, ani ce nu pot fi consideraţi ca dată a căderii pietrei, "pentru că textul precizează că piatra a căzut la anul 6000, adică în 491-492", mai spune prof. dr. Nuţu Roşca.

Data la care nu mai era nevoie de o legendă

Prin anii '60 ai secolului trecut, prof. dr. Dumitru Şerbu, un expert care a lucrat la documentele aflate în Biblioteca Academiei Române zeci de ani, cercetând "Manuscrisul de la Ieud", descoperă eroarea, pornind de la faptul că cercetătorii dinaintea lui nu au sesizat valoarea numerică a literelor alfabetului chirilic, respectiv anul 6900, când a fost scris manuscrisul. Rezultatul cercetării sale a fost comunicat în 1974, cu prilejul unei sesiuni a academiei, şi apoi publicat în revista "Tribuna" în 1977. Cel mai important lucru descoperit şi explicat de Dumitru Şerbu este următorul: anul 6900, adică 1391-1392, este data la care s-a făcut traducerea în limba română, iar anul 6000, adică 491-492, este data la care s-a produs fenomenul legendar al căderii pietrei din cer.

Descoperirile lui Şerbu au fost însă respinse de Alexandru Mareş, Mirela Teodorescu, Ion Gheţie şi Gheorghe Mihăilă. Numai că prof. Andrei Creţulescu, separat de Dumitru Şerbu, face aceeaşi descoperire, arătând că traducerea în limba română a "Legendei Sfintei Duminici" datează din 1391. La rându-i, pentru a lămuri problema, prof. dr. Nuţu Roşca apelează la "metoda logicii istorice", care constă "în faptul de a judeca dacă la anul 1391 mai era nevoie de căderea pietrei din cer, cu legenda, pentru a impune ziua Duminicii", de vreme ce în legendă se spune clar că "povestea fu de demult". Adică, la anul 1391, "cinstirea Duminicii avea o aşezare milenară, solidă, cu o tradiţie de 1088 de ani", şi nu mai avea nevoie "de întărirea ei printr-o legendă. Era întărită de legea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, de canoanele Sfintelor Sinoade şi de Tradiţia de peste o mie de ani".

Un document, ca trecut şi viitor pentru Ieud

În favoarea anului 1391 ca dată a traducerii acestui manuscris în limba romană s-a pronunţat şi prof. univ. dr. Ion C. Chiţimia, iar vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală aprecia ipoteza lui Dumitru Şerbu şi dorea adâncirea susţinerii ei argumentate.

În sprijinul datării cercetătorului Şerbu s-au pronunţat şi prof. univ. dr. Vasile Vetişanu, prof. univ. dr. Petru Dancă şi prof. dr. Mihai Dăncuş. La rându-i, părintele Alexandru Brici din Ieud susţine şi sfinţia sa cercetările profesorului Şerbu, mărturisindu-ne că "pentru Ieud, acest document înseamnă trecut şi viitor. Trecutul ne leagă de acest document. Pentru noi, acest lucru este un argument că Ieud este o localitate veche, în care a pulsat cultura românească. Nu numai credinţa. Cultura în integralitatea dimensiunii ei spirituale".

Credem că nu va mai trece multă vreme până când specialiştii care dezbat problema periodic în colocviile de la Ieud vor stabili fără dubii data exactă la care a fost produs acest document de limbă română. Şi, de ce nu, sperăm că nu peste multă vreme elevii vor învăţa la şcoală faptul că scrierea românească, prin "Manuscrisul de la Ieud", este mai tânără cu aproape un veac şi jumătate decât se cunoştea până acum.

Documentele istorice şi vechimea - Manuscrisului de la Ieud -

Observaţiile noastre nu se vor o adăugire la lungile polemici purtate de lingvişti în jurul a ceea ce I. Bianu numea în 1925, Manuscrisul de la Ieud, păstrat, împreună cu alte texte vechi în limba slavonă şi română, la Biblioteca Academiei Române sub cota Ms. nr. 5032, ci o completare cu date exacte în ceea ce priveşte viaţa obştii, organizarea şi posesia pământului, dezvoltarea societăţii şi limba cuprinsă în documentele secolului al XIV-lea, documente scrise în limba latină şi maghiară, când regalitatea devine posesoare de proprietăţi.

Referinţele noastre se grupează în jurul atestării satului Ieud, cu variantele toponimului, atestate în cele două lucrări de marcă Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania şi Ţara Maramureşului în vecul al XIV-lea, precum şi în jurul a câtorva notaţii asupra vocabularului de excepţie al textelor cuprinse în ceea ce specialiştii numesc Manuscrisul de la Ieud, observaţii ce au la bază o analiză exhaustivă din punct de vedere filologic a Manuscrisului, ce stă în atenţia tuturor cercetătorilor preocupaţi de istoria culturii româneşti.

În ceea ce priveşte toponimul, numele Ieud ar putea fi interpretat ca rezultat al mai multor grafii atestate în sec. al XIV-lea, ce par să reprezinte numele posesorului de moşie care făcea parte din „cneazatele de vale ale Bogdăneştilor", sintagmă folosită de Radu Popa pentru gruparea mai multor sate aflate în posesia unui chinez sau termenii slavi cneaz, cnezatul în latină keneziatus, însemnând o formă de proprietate ce datează dinaintea venirii slavilor, făcând parte din forma de organizare străveche a obştii ţărăneşti: „Are acelaşi înţeles ca şi possessio cu deosebirea că specifică caracterul de - drept cnezial - al stăpânirii respective. Poate ... desemna un singur sat sau mai multe sate, dar spre seosebire de possessio, pare a nu fi folosit niciodată /pentru noţiunea de /stăpânire a unei jumătăţi sau a unei părţi dintr-un sat. 

Ieudul se afla printre satele stăpânite înainte de anul 1353 de Bogdan, căci este atestat în formula „terris seu possessionibus Bogdan woyvode" din hotărnicia părţii fiilor lui Iuga din 1353. În 1365 este înregistrat „villa Jood", adică satul aflat printre satele ce ţineau de Cuhea, confiscate de la Bogdan şi dăruite Drăgoşeştilor, ale căror documente de hotărnicie sunt semnate în anii 1373 şi 1384. După confiscarea lor şi din posesia Drăgoşeştilor, satul devine „domeniu regal", dar întărit în anul 1419 familiei de cnezi săteşti în frunte cu „Valentin, românul fiul lui Teodor din Ieud", cu o notă în care se arată clar că dania priveşte „Kenesiatum Valahorum nostrorum regalium in eadem possessione Iood in comitatu Maramarosiensi existente residencium", şi că hotărnicia întărită se face în hotarele adevărate ale moşiei Ieud, în limitele vechi în care satul a fost stăpânit de Valentin şi înaintaşii săi. Trebuie să urmărim în continuare actele de întărire ale proprietăţii familiei, în desfăşurarea succesivă în timp dar şi în spaţiu, pentru a vedea clar legăturile dintre ctitorii M-rei Peri, Balc şi Drag, dar şi proprietăţile din Ieud şi Iza. Revenind la Valentin românul, aflăm că familia lui era întărită în 1427 în stăpânirea satului, iar în 1435 este atestată o hotărnicie pentru „Bale de Iod" şi fiii săi, cu un teritoriu de cca 130 km², până în creasta munţilor, înspre Cuhea şi Dragomireşti. Dar sub numele de „possessio Iod" în 1451 sunt hotărnicite şi nouă locuri de stână, în munţii de la izvoarele Izei şi Vişeului. În ceea ce priveşte localitatea Iza, o găsim atestată, în forma „possessio Isaa" la 1387, când este dăruită Drăgoşeştilor şi hotărnicită în 1390 cu un teritoriu ce se întinde pe ambele părţi ale Neagovei, până în apropierea apei Hustiţa, de unde şi numele cetăţii Hust, notată cu sintagma „in pertinentiis castri Huszt", desemnând atât poziţia, cât şi statutul „possessiei Isaa". Beneficiarul acestei întăriri este Ioan Românul, „nepot de soră al comiţilor Balc şi Drag" care moştenesc satul în 1390, în urma morţii lui Ioan, care nu avea urmaşi.

În urma scurtei prezentări a proprietăţilor şi proprietarilor, ne putem opri asupra grafiei documentare a localităţii Ieud, după Dicţionarul lui C. Suciu: Jód, Jood, 1365; Jod 1385; „kenesiatus valahorum nostrorum regalium in possessione Jood", 1419; „possessio Yod" 1427; Jod 1451; Joodh, Jwdh 1469; Joód, Jend şi Ieud 1828, cea din urmă grafie redând pronunţarea şi scrierea românească, păstrată până astăzi.

Am zăbovit asupra acestor date istorice pentru a pune în valoare spaţiul de cultură latină şi a înţelege astfel demersul corect şi onest făcut de regretatul cercetător slavist, Pandele Olteanu, care cunoştea foarte bine literatura veche şi circulaţia modelelor, specifice literaturii apocrife, în tot spaţiul balcanic, precum şi izvoarele care au stat la baza unor traduceri ce au avut o influenţă în anumite spaţii de confluenţă culturală. Ideea unui puternic centru religios, ca acela al stavropighiei de la Peri, în care se copiau şi se făceau traduceri ale textelor religioase, necesare cultului, este avansată cu timiditate în 1958 de Maria Zdrenghea. Această idee, neadâncită de autoare, o regăsim la Pandele Olteanu, de această dată bine argumentată lingvistic şi pusă în lumină şi de o paralelă pe care o face autorul, între cele două texte cu acelaşi conţinut, Învăţătura la cuminecătură, din Manuscrisul de la Ieud, şi Învăţătura de Preacinstita Taină ce se zice de Trupul şi de Sângele lu Hristos din Cazania a II-a a lui Coresi; e vorba de o cercetare paralelă a textelor, publicată cu titlul, Contribuţii la studiul unor omilii izolate, traduse în limba română. 

Regretatul profesor Pandele Olteanu este primul care pune în lumină relaţia dintre cele două texte şi subliniază faptul foarte important că nu se cunoaşte nici o versiune slavonă a omiliei respective, afirmând că aceasta nu apare în Cazania de la Zabludov (1569), cea care stă la baza traducerii coresiene de la 1581. Cea mai uluitoare afirmaţie a autorului pentru epoca în care ne aflăm este aceea că „traducerea datează din epoca creştinismului latin", o traducere maramureşeană difuzată prin cópii succesive, dintre care cea care a ajuns la Braşov este şi cea mai veche, pe care a integrat-o marele cărturar Coresi în Cazanie, în timp ce o alta, mai nouă se află copiată în Manuscrisul de la Ieud. O altă observaţie legată de Cazania a II-a a lui Coresi şi de Manuscrisul de la Ieud are în vedere analiza textului Învăţătura la Paşti, comparat cu Codicele Teodorescu, analiză care pune în lumină, prin acribia comparaţiei, vechimea textului de la Ieud în raport cu cel coresian. Ideea potrivit căreia această „Învăţătură la Paşti" ar fi circulat în limba română în prima jumătate a sec. al XVI-lea nu poate fi decât o supoziţie apropiată de realitate, dacă ne gândim la scopul acestei învăţături pe care o numim astăzi Pastorală, şi la mediul căruia îi era destinată, adică numărul mare de credincioşi în care trebuia să fie prezentă această învăţătură atât de importantă pentru credinţa creştinilor. 

Abundenţa termenilor de origine latină este cu adevărat surprinzătoare, în comparaţie cu alte texte, din epoca târzie, menţionată ca sfârşit de secol XVI şi început de secol XVII (cca 1621/1622/-1633), după datarea făcută manuscrisului de alţi autori. Această preferinţă pentru termenii latini în locul celor slavi nu poate avea altă explicaţie în afara celei date de cercetătorul Pandele Olteanu, iar propunerea de a muta analiza din perspectiva istoriei vocabularului în sfera „analizei semantico-stilistice" nu schimbă datele problemei, termenii având aceeaşi valoare în ambele cazuri.

În ceea ce priveşte paralelismul făcut de mai mulţi cercetători asupra textelor maramureşene şi coresiene, a ariei nordice şi a celei sudice, trebuie să adăugăm ca un argument în plus în favoarea poziţiei exprimate cu claritate de Pandele Olteanu, şi pe acela exprimat de regretatul profesor şi lingvist George Ivănescu, cel care stabileşte o mulţime de elemente „maramureşene" în textele coresiene, o dovadă a circulaţiei acestor texte în mai multe cópii ce ajung în sudul Transilvaniei.

Un ultim aspect, mai mult decât evident, în ceea ce priveşte vechimea şi provenienţa Manuscrisului de la Ieud, două coordonate puse în valoare de numeroşi cercetători care au avut la bază fie metoda comparatistă a variantelor, fie contextul istorico-cultural, îl constituie componenţa vocabularului. Timpul şi locul nu ne permite o analiză a termenilor, de aceea ne rezumăm să aducem în atenţia celor interesaţi doar cuvintele grupate la litera A, de către cercetătoarea Mirela Teodorescu în studiul filologic amintit, pentru a vedea structura şi acurateţa limbii, în ceea ce priveşte lexicul: ac, acela, acesta, acmu, acolo, (a)coperi, adauge, adăpa, adevăr, adevăra, adeveri, adeverit, adeveritor, adecă, adânc, aduce, afla, aiurea, ajunge, ajuta, alalt, alege, amar, amărî, amin, aminte, amu, an, apă, apoi, apostol, aprinde, apropia, arăta, arde, argint, arhanghel, aripă, arunca, asculta, astăzi, aşa, atinge, atunci, au, auzi, avea, avuţie cu sensul de „avere". Termenii latini cu sensuri primare, păstrate regional şi în mod constant în colinde şi lirica populară, sunt prezenţi şi în cele trei texte ale manuscrisului, din care am reţinut : a cura < lat. currere „ a fugi"; învesti (înveaşte) < lat.investire „ a se îmbrăca"; measer, measeră „neavut", ce defineşte o categorie socială modestă, intermediară între cei bogaţi şi foarte săraci" : „Bogaţii, measerii, robii, slobodzii, toţi să proslăviţ Hristos"; prier < lat. aprilis, rost < lat rostrum „gură", păstrat în expresia „pe de rost"; viá < lat. vivere „a trăi" ca şi cuget şi cugeta şi mulţi alţii, puşi în valoare de studiul Mirelei Teodorescu.

Interesant de semnalat este studiul lui B. P. Hasdeu cu privire la circulaţia în lumea bizantină a textului Legendei Duminicii, care ar fi fost semnalată încă din sec. al VI-lea, pe la anul 584, după mărturia lui Fabricius. Mulţimea variantelor în timp şi spaţiu îl situează alături de alte texte de mare circulaţie cum ar fi „Călătoria Maicii Domnului la iad" sau „Visul Maicii Domnului" dinn rândul scrierilor apocrife cu cea mai mare răspândire, traduse în toate limbile vorbite în Imperiu, de aceea nu este exclus ca ea să fi circulat în sec. al VIII-lea şi al IX-lea, în limba latină sau greacă, după cum o atestă textul grecesc, consemnat de Fabricius şi comentat de B. P. Hasdeu, savantul care nu ignoră nici cele patru exemplare ale manuscriselor latine medievale, aflate la Biblioteca Imperială din Viena, un text care a circulat în spaţiul românesc şi care a putut fi tradus în română într-o perioadă în care nu se statornicise liturghia în limba slavonă. „Răspândirea cea mare a Legendei Duminicii, începe, după opinia lui Hasdeu, în secolul al XIV-lea, înainte de căderea Constantinopolului, când viaţa Bisericii ca instituţie, era strâns legată de Patriarhia din capitala Bizanţului, şi cu mult înainte, în secolul al IV-lea, în relaţie cu Patriarhia din Capadocia.

Suntem convinşi că odată cu deschiderile făcute spre cercetarea interdisciplinară, în care istoria creştinismului românesc, a Bisericii Ortodoxe Române ca instituţie bizantină centrală, permanentă în spaţiul romanic creştin oriental, o instituţie pe care istoricul dreptului românesc, regretatul Valentin Alexandru Georgescu a numit-o drept „pârghie" a legislaţiei instituţionale bizantine în spaţiul românesc, se vor reconsidera multe din tezele privitoare la istoria limbii şi culturii româneşti. „Legătura Bisericii cu dreptul bizantin avea de la început un statut instituţionalist, sub forma unei jurisdicţii recunoscute Bisericii de către stat". Actele de înfiinţare a mitropoliilor şi episcopiilor sunt grăitoare în această privinţă, fiind supus atenţiei cercetătorilor şi actul de posesie al satului Peri împreună cu mănăstirea, devenită stavropighie, deci depinzând direct de patriarhia din Constantinopol. Documentul despre ctitoria Drăgoşeştilor din satul Peri are în vedere asocierea unui sat „villa Kriva", care trece după anul 1389 în posesia mănăstirii, sat ce va fi întărit mănăstirii printr-un alt document din 1404.

Toate datele istorice şi lingvistice par a confirma ipoteza potrivit căreia Manuscrisul de la Ieud ar fi fost copiat în cadrul mănăstirii din Ieud, atestată în sec. al XI-lea, demolată în 1889, mănăstire care a avut un scriptorium, un atelier de copiere şi traducere, în care ar fi fost printre monahii români şi câţiva greci sau ucrainieni, şi unde să se fi aflat spre copiere textele apocrife, în variantele din limba latină şi greacă medievală, traduse şi în limba română sau slavonă. Pentru această afirmaţie avem două argumente, unul de natură lingvistică, ce are în vedere uluitoarea tradiţie a formelor, şi altul de natură religioasă. Primul se referă la păstrarea unui termen grecesc în desfăşurarea tipicului slujbei ce se face înainte de Sf. Liturghie, redat prin lat. matutina, atestat în sec. al XII-lea, înlocuit mai târziu cu slavonul utrenie, dar care în Ieud a rămas până astăzi, ítros, cu varianta mai veche írtros, din gr. orqroV. Al doilea argument constă în faptul că la Biserica din Ieud, construită în 1364, în pronaos, pe peretele din dreapta uşii de la intrare, pe prima treaptă a fericiţilor slujitori ai lui Dumnezeu, se află pictate două grupe de călugări deasupra cărora stă scrisă cu caractere chirilice identitatea lor, „ceata călugărilor", pictură ce pune în lumină faptele deosebite ale monahilor aflaţi în permanentă legătură cu Biserica din Ieud şi din alte localităţi, furnizându-le cărţile de care aveau nevoie. Circulaţia cărţii de la o biserică sau mănăstire la alta se păstrează în toată perioada medievală, căci aşa ne explicăm faptul că un exemplar princeps al Bibliei de la Bucureşti, 1688, a fost dăruit de Biserica din Săpânţa, Bisericii din Ieud. În această perspectivă nu pare de lochazardată, căci aşa a fost etichetată, concluzia cercetătorului slavist Pandele Olteanu, ale cărui lucrări pe această temă, s-ar cuveni să fie reanalizate în concordanţă cu descoperirile din ultimii treizeci de ani.

Credem că în cercetarea oricărui fenomen cultural, dar mai ales al aceluia legat de spirit şi credinţă, de limbă şi tradiţie, trebuie să avem deschiderea spre universal, aşa cum a avut-o unul din cei mai mari lingvişti români, B. P. Hasdeu, alături de istoricul N. Iorga, doi titani care au dedus, prin analiză şi comparaţie, particularitatea spaţiului românesc, şi au încercat să o explice prin analogii şi referinţe ce vizau integrarea ei în spiritul european şi universal. In această perspectivă Manuscrisul de la Ieud reprezintă o copie a unuia mai vechi, care a circulat în toată Transilvania, avându-se în vedere importanţa celor trei texte pentru viaţa creştinului de rând. Cuvântul de învăţătură, adresat creştinilor, trebuia să fie tradus în faptă, în viaţa creştină de zi cu zi, de aceea a fost cunoscut şi reţinut de Coresi, în alcătuirea Cazaniei a II-a,aşa cum a demonstrat deja Pandele Olteanu, scoţând în evidenţă caracterul special al Legendei Duminicii. Nu trebuie avute în vedere numai izvoarele slavone, o limbă care în sec. al XIV-lea nu avea un vocabular eclesial pe deplin format, preluând din greacă şi chiar din latină corespondenţele lexicale pentru care nu aveau termenul respectiv, un fenomen găsit cu prisosinţă şi în documentele medievale ale cancelariilor româneşti, ci trebuie să se ţină seama de variantele în greacă şi latină care au circulat în Imperiu, fiind cunoscute şi în cultura Ţărilor Române, în care se scria în latină căci până la limba slavonă, care s-a impus târziu ca limbă de cult şi de cultură religioasă, a exiatat un cult şi o cultură bisericească autohtonă.

Nu putem încheia fără îndemnul făcut cercetării umaniste, de recuperare a istoriei, în general, şi a istoriei culturii vechi româneşti, în special, un deziderat exprimat şi de Mircea Eliade, cel care nota: Cândva se va scrie istoria culturii româneşti altfel decât a putut fi scrisă ea până acum... Se va scrie, într-o zi, istoria culturii române integrale, adică a instituţiilor şi credinţelor, a creaţiilor lingvistice şi folclorice".

Sursa: http://www.tabor-revista.ro/ ; http://ziarullumina.ro/

Miorița s-a născut în Maramureș

Cea mai veche variantă a Mioriței (Bistrița Năsăud. 1792-1794)
 
Aude-să, D[oa]mne, aude
Peste cel plăiuț de munte,
Un șuier, D[oa]mne, șuier
Că acolo, D[oa]mne,
5. Sînt numai trei păcurărași
Doi ce[i]mari
Și-s ver[i] primari
Unu-i mic și-i străinel.
Acel mic și străinel
10. Că [la] apă l-au mînat.
Pînă la apă au umblat
Foarte mult l-au judecat
Ca pe dînsul să-l omo[a]ră
Oile să i le éé.
15. Da el cînd din apă au venit
El numai au avut
O mioară zdrăvioară.
Și înainte au eșit
Și din grai așa au grăit:
20. - Drajii mei verișori
Dacă pe mine mi-ț[i] omorî
Lîngă mine puneț[i]
Fluierul de dreapta
Buciunul de-a stînga.
25. Că cînd vîntu a sufla
Fluerul a fluera
Și buciunul a bucina
Numai răsunul
Că mi-a răsuna
30. Peste munți numai la ai
mei doi părinți
Și răsunul și mi-a merje
Peste brazi la ai mei frați,
………………………

• Textul face parte dintr-o culegere de cântece populare românești aflată în manuscris la Arhivele Statului, filiala Tg. Mureș. Culegerea îi este atribuită căpitanului Ion Șincai, fratele lui Gheorghe Șincai, și este datată în perioada 1792-1794. Se afirmă că textele provin din zona Bistița Năsăud.
• Manuscrisul a fost descoperit de Elena Mihu și Dimitrie Poptamaș și a fost publicat în revista Manuscriptum, nr. 2-4 (83-84), an XXII, 1991, p. 8-11. Republicat în revista Miorița, an III, nr.2 (6), 23 septembrie 1993, Câmpulung Moldovenesc, p.8.
• Textul mai conține 20 de versuri care nu au nici o legătură cu tema mioritică, ci mai degrabă cu un alt motiv pastoral – “stâna prădată”. Alipirea celor două cântece s-a făcut fie de către informatoarul lui Ion Șincai, fie de culegător, în momentul transcrierii, fie de cei care au descoperit manuscrisul. Următoarele versuri sunt: “Într-o verde dumbrăviță / Este-o rece fîntîniță. / La acee răce fîntîniță / Sînt două luminiță. / Da nu-s două luminiță / Că-s ochii șarpelui… //.”
• Comparând textul cu variantele maramureșene am putea că el aparține tipului sud-maramureșean (eventual subtip lăpuș). Versurile “El numai au avut / O mioară zdrăvioară” ar putea avea conotații cu episodul “tânguirea oilor”, dar în această variantă nu au nici o justificare, părând mai degrabă artificial introduse.

Sursa: http://ro.wikisource.org/

Începuturile scrisului în limba română şi statutul Mănăstirii Peri din Maramureş, sec. al XIV-lea

Atunci când este vorba despre începuturile scrisului în limba română, problemele  sunt departe de a fi clarificate în toată întinderea lor. Există lucruri sigure amestecate cu altele nesigure, certitudini mixate cu presupuneri, fapte combinate cu fabulaţii, conjecturări edificate pe ipoteze foarte plauzibile cu alegaţii pur fanteziste. In genere se consideră că Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, în fapt o veritabilă „Notă informativă” adresată lui Hans Beckner din Braşov, datând din 1521,  este prima scriere în limba română care ni s-a păstrat, dar acest fapt nu poate exclude presupunerea că s-ar fi scris în limba română şi mai-nainte de acest an. Însăşi relativa „maturitate” a limbii din Scrisoarea lui Neacşu întăreşte această presupunere. Inlăturând cele câteva formule fixe din limba slavonă, „miezul limbii române ni se înfăţişează curat şi limpede” . 

            Ipoteze şi argumente

            Se emite în mod curent afirmaţia că primele scrieri în limba română, datând de la începutul sec. al XV-lea, sunt aşa-numitele „texte rotacizante” sau „texte maramureşene” şi că acestea au fost scrise undeva într-o mănăstire din Maramureş, fără alte precizări.  

Dar, în raport cu exigenţele ştiinţifice, susţinerea argumentată a afirmaţiei întâmpină o serie de reale dificultăţi,  care nu pot fi ignorate. Anume:  (a) Nu se păstrează nicăieri nicunul dintre originalele acestor texte, deci lipseşte cumva chiar obiectul cercetării.  (b) Se păstrează doar un număr de patru texte, celebre de altfel, zise „texte rotacizante” (Codicele voroneţean, Psaltirea voroneţeană, Psaltirea Hurmuzaki şi Psaltirea scheiană),  despre care se ştie cu certitudine doar că sunt copii făcute după manuscrise mai vechi şi se presupune că procesul de copiere pentru unele texte s-a efectuat la mănăstirile din Moldova, în speţă la Voroneţ, unde unele dintre aceste documente vechi au fost descoperite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea.  (c) Aceste patru texte sunt copii, faptul este evident din cuprinsul lor, dar nu există nicăiri în aceste texte referiri care să-l indice pe copist, manuscrisul după care s-a copiat, nici locul şi data unde s-a realizat copierea. (d) Nu există dovezi directe privind circulaţia/trecerea  textelor rotacizante din Maramureş la Moldova.  (e) De ce primele traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română se vor fi fost făcut în Maramureş, în secolul al XV-lea, şi nu altundeva şi altcândva?

Obiecţiile de mai sus sunt de fapt chestiuni de metodă ştiinţifică, de îndoială metodică de tip cartesian, proprie încercărilor de a fundamenta o ştiinţă cât mai riguroasă cu putinţă, dar care pot fi în parte depăşite prin analiza detaliată a subiectului. Faptul că nu se mai  păstrează niciunul dintre originalele acestor texte, supranumite de către lingvişti nu doar „texte rotacizante” ci şi „texte maramureşene”(!), nu înseamnă nicidecum că aceste originale nu ar fi existat. Copiile sunt  numite, pe drept, „texte maramureşene”  în virtutea faptului că acestea conservă o particularitate lingvistică de ordin fonetic, rotacismul, specific sub-dialectului/graiului  maramureşean, dar nu şi celui moldovean. Rotacismul nu este cunoscut/nu a fost semnalat în performarea curentă şi nici atestat istoric în graiul local din zona Moldovei, dar era încă uzual, era viu în Maramureş, adică era performat natural de către generaţiile vârstnice şi neştiutoare de carte, respectiv ne-expuse la influenţele livreşti şi mediatice, până în urmă cu două-trei decenii. Este de notorietate publică faptul că în Maramureş se zicea până recent (poate se mai pronunţă şi azi de către unele persoane mai înaintate în vârstă): „cer sărin” în loc de cer senin, „nimărui” în loc de nimănui, „verin” în loc de venin, „gerunt’e” în loc de genunchi ş.a.m.d.  Putem, aşadar, considera rotacismul ca pe un dat specific local şi localizabil cu precizie, ca pe o marcă indelebilă specifică graiului şi scrisului vechi maramureşean, o marcă proprie textelor originale, după care pot fi recunoscute indubitabil şi copiile, indiferent unde s-ar fi realizat acestea, în întreg  arealul limbii române. Apoi, mai sunt vizibile în textele rotacizante şi unele urme ale influenţei lingvistice maghiare (de exemplu: „gioc” în loc de joc, „gios” în loc de jos etc.), influenţe prezente în graiul maramureşean, dar care istoriceşte nu s-ar fi putut exercita în Moldova.

In acest punct al demersului nostru se impune firesc interogaţia: de ce în Maramureş şi nu altundeva?  Şi: de ce la început de secol XV şi nu altcândva?

Majoritatea savanţilor români din a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi din sec. XX, dar şi cercetătorii de dată recentă sunt de acord cu două fapte principale, corelate între ele:  (a) primele traduceri ale cărţilor de slujbă au fost realizate din slavona bisericească în limba română la o mănăstire din Maramureş;  şi (b) efectuarea acestor traduceri trebuie pusă în legătură cu influenţa husită. Astfel, cercetătorul contemporan acad. Ioan Aurel Pop dar şi mulţi alţii susţin ideea influenţei husite, venite din Cehia în nord-vestul Transilvaniei, respectiv în Maramureş. După cum se ştie, reformatorul religios şi scriitorul de limbă cehă Jan Hus a fost condamnat pentru erezie şi ars pe rug la Constantz (în Elveţia) la anul 1415, eveniment care a stârnit o puternică nemulţumire în Cehia şi a declanşat războaiele numite husite (între 1419-1434), cu ecouri inclusiv în Transilvania.  Să amintim aici numai binecunoscuta Răscoală de la Bobâlna (1437), cu o clară cauzalitate religioasă, determinată de încercarea episcopului catolic al Transilvaniei de a colecta zeciuala restantă pe trei ani  într-o singură tranşă, precum şi măsura luată de acelaşi episcop catolic de a percepe taxe bisericeşti inclusiv de la români, care nu erau catolici ci ortodocşi. Confruntaţi cu aceste abuzuri dar şi sub influenţa ideilor reformiste ale lui Jan Hus şi a războialor husite, ţăranii unguri şi români din Transilvania s-au răsculat.

Una dintre ideile considerate eretice ale lui Jan Hus era aceea că Biblia şi cărţile de slujbă trebuie traduse în limba poporului, el însuşi scriind în ultimii ani ai vieţii sale exclusiv în limba cehă. Influenţa ideilor husite pare cauza cea mai plauzibilă, pentru a explica împrejurarea că o serie de cărţi de slujbă au fost traduse pentru prima oară în limba română în nord-vestul Transilvaniei, adică în Maramureş, în zona de maximă proximitate geografică româno-cehă, unde se ştie că se produceau schimburi comerciale şi de influenţă cultural-religioasă. 

Manuscrisele supranumite „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”, copii după originalele pierdute provenind din Maramureş, intitulate după locul în care au fost descoperite sau după numele donatorilor, sunt următoarele:

(a) Codicele voroneţean (descoperit de către prof. I. Creţu în 1871 în Mănăstirea Voroneţ şi publicat la 1885 de G. Sbierea; manuscrisul este incomplet  şi conţine o parte din Faptele Apostolilor, începând de la cap. 18 până la final, precum şi Epistola Sf. Iacob şi cele două Epistole ale Sf. Ap. Petru);  

(b) Psaltirea Scheiană (după numele donatorului Sturza Scheianul; cuprinde psalmii lui David, plus o serie de cântări şi rugăciuni, dintre care unele se regăsesc în Vechiul Testament, iar altele sunt adausuri de rugăciuni uzuale  realizate de către autori necunoscuţi);

(c)  Psaltirea Voroneţeană (descoperită de către Simion Florea Marian în 1882 în podul Mănăstirii Voroneţ; manuscris incomplet, care cuprinde textul slavon al Psaltirii, alături de traducerea în limba română);   

(d) Psaltirea Hurmuzaki (după numele donatorului, istoricul bucovinean Eudoxiu Hurmuzaki; reprezintă un alt text al Psaltirii, diferit de Psaltirea Scheiană şi cea Voroneţeană, despre care specialiştii susţin că ar fi fost tradus tot în Maramureş, la aceeaşi mănăstire ca şi celelalte).

Toate aceste texte, copiile nu originalul, judecând după data fabricării hârtiei pe care au fost copiate,  sunt datate de către savanţi  ca fiind realizate în prima jumătate a sec. al XVI-lea.

Potrivit savantului Nicolae Iorga, originalele acestor cărţi de slujbă, Apostolul şi Psaltirea, au fost traduse la Mănăstirea Peri din Maramureş între anii 1434-1437, deci cu aproximativ un secol mai-nainte de copierea lor în mănăstiri din Moldova. Mai precis, Nicolae Iorga susţine că la Mănăstirea Peri din Maramureş au fost traduse între anii 1434-1437 două cărţi de slujbă: un „Apostol” (cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament, intitulată în originalul maramureşean: „Lucrul apostolesc”, precum şi o serie de Epistole ale apostolilor) şi o Psaltire. Acestea ar fi stat apoi la baza copiilor numite „texte maramureşene”, realizate în mănăstiri din Moldova. Istoricul Nicolae Iorga nu face referire directă la izvoarele pe care se bazează atunci când menţionează cărţile traduse la Peri şi datarea acestor traduceri, dar pe de altă parte nu au fost produse niciodată până în prezent nici un fel de dovezi contrarii, care să infirme susţinerile acestui savant.  Dimpotrivă, cercetătorii care s-au ocupat de temă  acceptă cvasiunanim şi în mod tacit trei aserţiuni cu valoare ştiinţifică: (a) localizarea proto-textelor maramureşene la Mănăstirea Peri din Maramureş,  (b) datarea lor, cu oarecari variaţiuni privind anii, în prima jumătate a sec. al XV-lea  şi  (c) realizarea traducerilor sub influenţă husită.  

Influenţa husită în Transilvania şi Maramureş este sigură, păstrându-se o serie de  documente în acest sens. In cursul războaielor husite, adepţii lui Jan Hus făceau dovada unor idei privitoare la o reformă amplă şi complexă a Biserici Cataolice, ridicau o serie de revendicări atât de ordin dogmatic, cât şi de ordin secular. De exemplu, ei solicitau ca, spre deosebire de practica răspândită în Biserica Catolică a cuminecării numai cu azimă,     împărtăşania să fie săvârşită sub ambele forme, atât cu azimă cât şi cu vin, un  element de oficiu liturgic care azi s-ar putea să nu mai aibă o relevanţă soteriologică deosebită, în tot cazul să nu mai constituie o problemă de ordin sociologic, un motiv de război de exemplu, dar husiţii mai criticau totodată vehement corupţia în rândurile clerului, practica indulgenţelor, pompa episcopală şi veşmintele somptuoase, precum şi avuţiile imese adunate de către Biserică, o problemă actuală în toate timpurile. In fine, husiţii mai cereau categoric „naţionalizarea” serviciului divin, adică oficierea slujbelor bisericeşti pe limba poporului. Or, pentru asta era necesară mai întâi traducerea cărţilor de slujbă pe limba poporului.

Din Cehia şi Slovacia de azi husitismul a pătruns în zona de contiguitate geografică a Maramureşului. Un document din epocă semnalează faptul îngrijorător că în Zips (regiune din nord-estul Slovaciei de azi şi din vecinătatea Maramureşului medieval) se practică cuminecătura după reforma husită, sub ambele forme, cu azimă şi cu vin. Alt document, datat la 6 ianuarie 1456, este o scrisoare a celebrului teolog iezuit Ioan de Capistrano, comandant în oastea lui Iancu de Hunedoara, prin care se cere nobilior ardeleni „să pustiască bisericilor valahilor schismatici, ale sârbilor şi ale husiţilor eretici”.  Se pot ridica, în mod firesc, şi unele întrebări conexe, precum: ce se înţelege în document prin „valahi schismatici”?  Este vorba doar de români „schismatici” în sensul că erau de confesiune ortodoxă, bizantină, sau de români care erau deja adepţii unor idei husite? De ce valahii sunt puşi laolaltă cu ereticii husiţi? Cine sunt aici „sârbii”?  Sunt sârbi de neam sau sunt români ortodocşi aflaţi sub ascultarea canonică a vreunui episcop sârb  şi, prin urmare, numiţi prin extensie „sârbi”, aşa cum s-a mai întâmplat în unele zone din Ardeal şi Maramureş spre sfârşitul sec. al XVIII-lea?  Şi cine sunt „husiţii eretici”, de ce neam? Vor fi existat şi români printre ei?  Etc., etc.  Indiferent de răspunsurile particulare care se pot imagina la aceste întrebări şi la altele, un lucru esenţial este clar, că „erezia” husită a fost pătruns în Ardeal şi în Maramureş şi că o componentă importantă a acesteia, cu un veac mai-nainte de Luther şi Calvin, era exigenţa ca Sfintele Scripturi  să fie traduse pe limba poporului.   

          Un argument suplimentar

         Despre începuturile scrisului în limba română s-a scris, după cum era şi firesc,  mai mult din punct de vedere filologic şi istoric. S-a studiat amănunţit textul ca fapt filologic în sine, s-au făcut observaţii judicioase asupra unor aspecte care ţin de evoluţia limbii, s-au făcut conexiuni cu fapte istorice şi s-au realizat deducţii, au fost urmate criterii de plauzibilitate şi au fost criticate opiniile adverse cu argumente logice aparent imbatabile, fără legătură cu fapte non-lingvistice colaterale. S-au făcut multe în domeniu, dar s-a neglijat în schimb instituţia în care au fost realizate aceste traduceri, mănăstirea în care s-a muncit pe text de către călugări şi cărturari anonimi. Adică  Mănăstirea de la Perii Maramureşului.

Intrebarea care se impune aici este: avea oare acea mănăstire din Maramureş, Mănăstirea Peri, călugări învăţaţi şi cărturari poligloţi, în stare să realizeze traduceri pe la început de secol XV?  In definitiv, ce fel de mănăstire exista atunci la Peri în Maramureş?

In satul Peri din Maramureş (în dreapta Tisei, azi în Ucraina, la vreo 15 km în aval de Sighet) exista încă din sec. al XIV-lea o mănăstire ortodoxă română, cu hramul păzitorului de spaţiu sacru Sfântul Arhanghel Mihail, mănăstire ctitorită de către însuşi Dragoş Voievod, descălecătorul de mai târziu al Ţării  Moldovei, împreună cu fratele său Drag. Acest fapt istoric ca atare nu a fost pus de către nimeni la îndoială şi nici nu ar fi putut fi pus, pentru că este amplu documentat în Diplomele Maramureşene.

După ce urmaşii lui Dragoş Vodă au fost alungaţi de la domnia Moldovei de către Bogdan I, la anul 1359, doi nepoţi ai deja răposatului voievod Dragoş, Balc şi Drag, s-au întors în Maramureş şi au refăcut vechea ctitorie Drăgoşeştilor de la Peri, înzestrându-o cu trei sate şi alte proprietăţi. Apoi, în primăvara anului 1391, voievodul Drag  porneşte într-o lungă şi nelipsită de primejdii călătorie până la Constantinopol, cu scopul de a obţine, de la însuşi patriarhul ecumenic, pentru Mănăstirea Peri statutul de stavropighie a Patriarhiei Ecumenice şi de Episcopie Ortodoxă pentru românii de aici, din Maramureş şi din nord-vestul Transilvaniei. De ce? Explicaţia este în fapt simplă. Centrul episcopal ortodox pentru românii din nordul actualei Românii şi slavii din proximitate se afla pe atunci în Cetatea Haliciului. In anul 1387, Cetatea Haliciului este anexată de către Polonia, iar regele Cazimir al Poloniei a cerut Patriarhului ecumenic Filotei să ridice Haliciul la rang de mitropolie, dar numai pentru credincioşii ortodocşi din regatul său. In acest context, românii ortodocşi din Maramureş şi de la Moldova rămâneau fără o autoritate proprie de rang episcopal, iar pe de altă parte românii maramureşeni nu voiau ca, în probleme de ordin bisericesc, să fie puşi sub ascultarea vreunui episcop catolic din Ungaria. Atunci au fost începute demersuri de către domnitorul Moldovei Petru I Muşat, de înfiinţare a unei mitropolii ortodoxe proprii pentru Moldova, demersuri finalizate abia în anul 1401. Şi tot atunci voievozii maramureşeni au iniţiat demersuri, tot la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, pentru crearea unei instituţii proprii de rang episcopal. Miza era deosebită. Trecerea Haliciului la Polonia a însemnat un vid de putere, nu în sens militar ci în sens ecclesiastic şi simbolic, precum şi o problemă cu o dimensiune economică, anume dreptul de a colecta dări bisericeşti, iar acest vid trebuia grabnic compensat, prin instituirea unor noi centre de putere simbolică şi de organizare bisericească pentru românii din Maramureş şi Moldova.  

Aşadar, în vara anului 1391, voievodul maramureşean Drag se află la Patriarhia Ecumenică unde, pe data de 13 august, primeşte din „cinstita mână” a Patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolei, „al Romei celei noi şi a întregii lumi” Gramata de ridicare a Mănăstirii de la Peri din Maramureş la rangul de Stavropighie patriarhală, un fapt cu consecinţe istorice încă insuficient studiate şi evaluate. Textul Gramatei, în versiune latină, a fost publicat integral în Dilpomele Maramureşene de către Ioan Mihalyi.

După ample formule introductiv-protocolare şi diplomatice de tip bizantin, în care Patriarhul Constantinopolului îi numeşte  pe voievozii maramureşeni Balc şi Drag „fraţi de prea bun neam, în chip fericit născuţi şi în Dumnezeu cinstiţi ai Smereniei Noastre” etc., Gramata instituie, în esenţă, următoarele:  (a) Mănăstirea Peri trece în proprietatea Patriarhiei de la Constantinopol prin donaţie („…ecclesiam videlicet in nomine Sancti Michaelis fundatam donarunt ac obtulerunt ita”);  (b)  Sus-zisa Mănăstire, de acuma şi în urmarea timpurilor, se va bucura de supravegherea şi protecţia Patriarhiei ecumenice, iar preoţii de aici, în semn de obedienţă simbolică,  vor pomeni numele patriarhului ecumenic la toate slujbele dumnezeieşti („… cum magnum honore in nostram protectione suscepimus [...] et quod in omnibus divini officiis pro suo patriarcha faciet commemorationem”);   (c) Se delimitează teritoriul de sub autoritatea Stavropighiei patriarhale maramureşene, în afară de Maramureş, după cum urmează: Sălajul, Medieşul (adică Satu Mare), Ugocea şi Bârjaba (din Ucraina de azi), Ciceul, Unguraşul şi Almaşul (adică Bihorul), o întindere considerabilă, chiar şi pentru o mitropolie din epoca modernă, care poate fi străbătută cu alte mijloace de transport şi comunicaţii;  (d) Egumenul Pahomie, care este şi abatele Mănăstirii, are autoritate deplină asupra veniturilor Mănăstirii şi asupra ţinuturilor arondate („Pachomius prior et abbas plenariam autoritatem habent super omnes proventus dicti monasterii ac pertinentiarum”);  (e) Egumenul trebuie să supravegheze preoţii şi poporul, dar aici va trebui să funcţioneze şi un anume fel de şcoală teologică, deoarece egumenul are şi obligaţia de a-i învăţa pe toţi,  preoţi şi popor cele folositoare şi mântuitoare pentru suflet („ut eos ad bona opera indicet et erudiat animae”);  (f) Egumenul mai are autoritatea să judece şi să cerceteze judecăţile făcute de către preoţi, din toate ţinuturile amintite supuse Scaunului său bisericesc, ca un fel de instanţă de apel („judicare omnes causas ad sede ecclesiasticam spectantes in dicto monasterio et pertinentiis eiusdem”);   (g) Iară dacă se va întâmpla ca egumenul Pahomie să moară, „căci toţi suntem muritori” („ut omnes mortales sumus”),  atunci toţi fraţii călugări, cu ctitorii Balc şi Drag şi cu toţi oamenii, mici şi mari, din ţinuturile supuse Stavropighiei se vor aduna şi vor alege într-o adunare deschisă un nou egumen, sub autoritatea şi cu binecuvântarea Patriarhiei („omnes fratres spirituales tunc et Balicza ac Drag cum omnibus hoiminibus parvis et magnis in dictis pertinetiis residentibus ac congregatis aperte ut ita congregati priori eligat nostra authoritate et benedictione”), o prevedere imperativă şi un precedent canonic, care anticipează cu  multe secole Statutul bisericesc conceput de  Sf. Andrei Şaguna Mitropolitul Ardealului, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, care leagă strâns Biserica Ortodoxă de popor, dând poporului posibilitatea de a se pronunţa, prin delegaţi, cu privire la alegerile de ierarh.

Stavropighia Patriarhiei Ecumenice cu rang de Episcopie Ortodoxă de la Perii Maramureşului a avut o soartă vitregă. La 1397, ducele Theodor Koriatovici, înfrânt fiind de lituanieni în bătălia de la Bratzlaw, se refugiază împreună cu ce a mai fost rămas din armata sa şi cu o numeroasă comunitate ruteană în Ungaria. Aici primeşte de la regele maghiar un domeniu, pe care ridică Cetatea Munkàcsului. La începutul secolului următor, la Munkàcs ia fiinţă o Episcopie Ortodoxă ruteană. De aici va începe un lung şir de vexaţiuni şi abuzuri, de rivalităţi şi lupte sângeroase împotriva Stavropighiei de la Peri. Miza era dreptul de colectare a dărilor bisericeşti de pe o întindere considerabilă. Constantinopolul cade sub stăpânire otomană, la 1453 şi, deci, nu mai poate oferi protecţie stavropigiilor proprii. Mănăstirea Peri este atacată în mod repetat de militarii trimişi de episcopul de la Munkàcs, este jefuită şi incendiată, pierzându-se astfel multe documente, cărţi de slujbă şi manuscrise extrem de preţioase. După aproximativ o sută de ani, cele două instituţii bisericeşti ajung la judecata regelui maghiar Ladiszlau II, în problema dreptului de colectare a dărilor bisericeşti, iar sentinţa regală a fost dată în favoarea Episcopiei de la Munkàcs. După aceasta, Mănăstirea Peri a scăzut ca importanţă şi a fost desfiinţată cu totul şi clădirile demolate, la început de sec. al XVIII-lea, în contextul expansiunii uniate.

La judecata regelui maghiar, reprezentanţii Mănăstirii Peri se prezintă cu o traducere în latină a Gramatei patriarhale, scrisă în original în greaca veche, deoarece latina era limbă de Cancelarie în Regatul Maghiar, iar greaca nu. Aşa se explică faptul că în Diplomele Maramureşene s-a păstrat versiunea latină a Gramatei. Multă vreme s-a crezut că Gramata originală s-a pierdut, distrusă fiind în incendiile repetate care au afectat Mănăstirea Peri. Dar – surpriză! – Gramata originală a fost ascunsă, spre a fi ferită de distrugere,  în… Moldova, probabil în vreo mănăstire de aici!  Originalul grecesc a ajuns, de la nu se ştie de la care mănăstire din Moldova, la omul politic şi cărturarul Mihai Kogălniceanu, care l-a şi publicat  în a sa „Arhiva Românească” în anul 1841. Ioan Mihalyi de Apşa a confruntat, printr-un intermediul unui profesor de greacă veche de la Universitatea din Budapesta, textul grecesc publicat de către Kogălniceanu cu cel latin publicat de el şi a ajuns la concluzia că traducerea latină efectuată la Peri reproduce fidel originalul grecesc.

Când a fost dusă spre păstrare Gramata originală grecească la mănăstirea respectivă din Moldova?  Au fost duse tot atunci şi cărţi de slujbă traduse în româneşte la Mănăstirea Peri din Maramureş?  Probabil, chiar foarte probabil. Un lucru este însă sigur: legăturile între Mănăstirea Ortodoxă Română de la Peri din Maramureş şi mănăstirile din ortodoxe române din Moldova au existat, fără îndoială, pe parcursul veacului al XV-lea.

           Concluzie

          Atunci când se fac consideraţii generale asupra primelor scrieri în limba română, scrieri numite şi „texte maramureşene”, în baza a felurite conjecturări şi criterii de paluzibilitate, fără a se spune sau chiar fără a se şti nimic despre mănăstirea din Maramureş în care au fost efectuate aceste prime traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română, ar fi deosebit de util, ca argumentaţie de ordin istoric şi criteriu de plauzibilitate, să se realizeze şi un scurt excurs despre Mănăstirea de la Peri. Cercetătorii ar putea descoperi faptul că această mănăstire a avut (în limbajul de azi) o „capacitate instituţională” uimitoare. Că aceasta a fost o adevărată instituţie culturală de tip european. Că aceasta a fost Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice încă de la sfârşitul sec. al XIV-lea, că aici a funcţionat într-un sens mai extins al termenului, o şcoală teologică, că aici au existat cărturari care au avut capacitatea de a traduce din greaca veche în latină. Şi că aici au fost receptate ideile religios-reformiste ale lui Jan Hus, ceea ce a condus la realizarea primelor traduceri în limba română, în deceniu al patrulea al sec. al XV-lea şi la punerea bazelor limbii naţionale.  

Cunoaşterea unor lucruri despre Mănăstirea Peri din Maramureş, despre capacitatea sa instituţională, se poate constitui într-un puternic argument inedit, în sprijinul ideii că primele traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română s-au realizat aici, în această mănăstire.  

Sursa: http://vasilegogea.wordpress.com/