Tradiții și obiceiuri de Sântandrei

Sântandrei este o mare divinitate geto-dacă peste care creștinii au suprapus pe Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, ocrotitorul României. Legenda spune că Andrei a fost cel care a predicat în primele decenii după naşterea lui Iisus pe pământurile Daciei. Tradiţiile și obiceiurile din noaptea de Sântandrei păstreaza numeroase urme precreştine, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie lupii se adună, iar Sântandrei împarte pradă pentru iarnă pentru fiecărui lup.

Ziua Sfântului Andrei se cheamă şi Ziua lupului sau Gadinetul şchiop. Se ştie ce a simbolizat lupul pentru daci, dacă însuşi steagul lor avea înfăţişarea unui balaur cu cap de lup. Se credea şi încă se mai crede şi acum că în ziua de 30 noiembrie, lupul devine mai sprinten, îşi poate îndoi gâtul ţeapăn şi nimic nu scapă dinaintea lui. De aici şi credinţă că "îşi vede lupul coadă". Ziua se serbează prin nelucru în casă, că să nu strice lupii vitele. Primejdia nu este numai pentru vite, ci şi pentru oamenii care îndrăznesc să plece la drum, în ziua când porneşte şi lupăria.

Tot din cauza lupilor nu se mătură toată ziua, nu se dă gunoiul afară, nu se rânesc grajdurile, nu se piaptănă, nu se fac zgârieturi, nu se face pomană şi nu se dă nimic cu împrumut. Dacă stăpânii casei nu muncesc, lupul nu se poate apropia. Totuşi, când soarta scrie altfel, primejdia nu se poate îndepărta, căci peste cele hotărâte de Sântandrei, nimeni nu poate trece.

În noaptea de Sântandrei vorbesc toate animalele, dar cine le ascultă ce spun, moare. La miezul nopţii de Sântandrei se deschid cerurile.

Noaptea strigoilor

În credinţele poporului român de pretutindeni, în noaptea de către Sf. Andrei, pe 29 noiembrie, ies sau umblă strigoii. Cine sunt strigoii? Sunt spirite ale morţilor, care nu ajung în lumea de "dincolo" după înmormântare, sau refuză să se mai întoarcă "acolo" după ce îşi vizitează rudele, la marile sărbători calendaristice.

Strigoii morţi devin foarte periculoşi pentru cei vii: iau viaţă rudelor apropiate, aduc boli, grindină şi alte suferinţe. După relele provocate şi locul unde activează, ei pot fi de apă şi de uscat, de vite şi de stupi, de ploi şi de foc. Ei călătoresc pe Pământ şi pe ape, strigând şi miorlăind, călare pe meliță, pe coadă de matură, pe butoi sau în butoi.

Prin unele părţi, se crede că aceşti strigoi iau coasele şi limbile de melita pe care le găsesc pe afară, prin curţile oamenilor şi se duc la hotare, unde se bat cu ele. Femeile au grijă că asemenea obiecte să nu fie lăsate afară. Se mai spune că ei dansează pe la răspântiile drumurilor, până la cântatul cocoşilor. Ei se bat cu strigoii vii, adică cu strigoii-oameni. A două zi, aceştia se cunosc după zgârieturile ce le au pe faţă.

Babele sau oamenii-strigoi, înainte de a ieşi din casă pe horn, se ung pe tălpi cu untură. Adeseori ei trag şi clopotele de la biserică. Când nu au cu cine să se războiască, se duc pe la casele oamenilor, dar toate gospodinele au luat măsuri de apărare: au mâncat usturoi, s-au uns pe frunte, pe piept, pe spate şi la încheieturile trupului. Au uns ferestrele, uşile, hornurile, scările, clanţele uşilor, boii şi vacile la coarne, cleştele, lada şi toporul. Pe alocuri, usturoiul este tăvălit mai întâi prin funingine. Unii astupă şi hornul sobei. Dacă strigoii nu găsesc nici un loc pe unde să intre în casă, atunci caută să-i cheme afară pe cei dinăuntru. Strigoiul vine şi strigă la fereastră: "Ai mâncat usturoi?". Dacă omul răspunde, îl muțeşte; iar dacă tace, se duce în treaba sa şi încearcă pe la cei care n-au mâncat usturoi.

Noaptea vrăjilor şi a farmecelor

Noaptea de Sântandrei este una dintre cele mai importante din an, pentru vrăji şi farmece. Fetele măsoară nouă ceşcuţe cu apă pline, şi le toarnă într-o strachină, care se pune sub icoană. A două zi, în zori, se măsoară din nou, cu aceeaşi ceşcuţă, apa din strachină. Dacă va mai rămâne pe fundul străchinii apă, fie şi câteva picături, atunci vor avea noroc; dimpotrivă, dacă ultima ceşcuţă va rămâne neumpluta cum trebuie, atunci nu vor avea noroc şi nu se vor mărită. În noaptea de Sf. Andrei, ca să-şi viziteze ursitul, fata îşi pune sub cap 41 de boabe de grâu şi dacă visează că-i ia cineva grâul, se va mărita.

Unele fete îşi pregătesc turtă, pentru ea aducând apă cu gura. Pentru acest colac aduc apa neîncepută, iar produsele din care se prepară turta (făină şi sare) sunt măsurate cu o coajă de nucă. După ce au fost coapte pe vatră, fetele îşi mănâncă turtițele preparate, convinse fiind că ursiții vor veni, în vis, cu apă să le potolească setea.

Fetele mai fac un colac din pâine dospită, punând în mijlocul lui câte un căţel de usturoi. Dus acasă, colacul este aşezat într-un loc călduros, unde este lăsat vreme de o săptămână. Dacă răsare usturoiul din mijlocul colacului, fata cunoaşte că va fi cu noroc. Dacă nu răsare, fata se întristează şi spune că va fi lipsită de noroc. Unele fete merg în această noapte la fântână, aprind acolo o lumânare de la Paşti şi o afundă cu ajutorul găleţii. Când faţa apei este luminată bine, fata zice:

"Sfinte Andrei,

Scoate-i chipul în faţa apei,

Ca în vis să-l visez,

C-aievea să-l văz!"

Atunci, apă din fântână se tulbură şi fata îşi vede, se spune, chipul ursitului. Unele îşi fac de ursită cu 9 potcoave, 9 fuse, 9 ace, 3 cuţite şi o coasă, toate înfierbântate în foc. După ce s-au înroşit, se scot afară, se sting în apă şi apoi se descântă.

În seară Sfântului Andrei, toţi ai casei, mai ales fetele mari şi băieţii, seamănă grâu în câte o strachină sau glastră cu pământ. Aceluia îi va merge mai bine, va fi mai sănătos şi mai norocos, căruia i-o răsări grâul mai bine şi o creşte mai frumos.

Usturoi miraculos

Tot în seară de 29 noiembrie, se adună la o casă mai mulţi flăcăi şi fete. Pe o masă, ei pun mai multe căciuli de usturoi, împrejmuite cu tămâie, smirnă şi câteva lumânări de la Paşti aprinse. Pun apoi pe masă diferite feluri de mâncare, mănâncă, vorbesc şi râd în toată voia bună, până când apar zorii zilei. Fetele îşi împart între ele usturoiul, pe care îl duc a două zi la biserica, pentru a-l sfinţi preotul.

Acest usturoi se pune pe policioară la icoane, fiind bun de făcut de dragoste.

În alte zone din ţară noastră, păzitul usturoiului se face în felul următor: într-o casă de gospodar se strâng 10-12 fete, având fiecare fată câte o pâine, trei căpăţâni de usturoi, un fir de busuioc, legate cu o aţă roşie şi o sticlă de rachiu. Aceste lucruri se pun pe o masă, într-un colţ al casei, şi se acoperă cu o broboadă roşie. Lângă lucruri, pe masă, stă un sfeşnic c-o lumânare aprinsă, care arde de cu seară şi până în ziua. Lângă masă, una în dreapta şi una în stânga, stau de straja două babe, care bagă bine de seama că să nu se fure din lucruri, ori să nu pună cineva mâna pe ele. Ele stau acolo neclintite până dimineaţă. La această petrecere, vin şi băieţi cu lăutari. Se cânta şi se petrece până în zori.

Când s-a făcut ziua, hora este jucată afară. Un flăcău joacă în mijlocul horei toate lucrurile fetelor, păzite de bătrâne. După joc, fetele îşi iau lucrurile şi le împart flăcăilor. Pâinea se mănâncă, rachiul se bea, usturoiul se păstrează de leac. Când vitele-s bolnave, li se da mujdei în borş ori vin şi le trece. Dacă se fură din usturoi, nu-i bine deloc: fetei nu-i va mai merge bine. Usturoiul păzit este semănat primăvară. Dacă pleci la drum lung, să iei puţin usturoi cu tine.

Aflarea ursitului în noaptea Sfântului Andrei

Ajunul de Sfântul Andrei aduce multă forfota pentru fetele şi femeile din Maramureş. Pe Valea Marei fetele de măritat abia aşteaptă venirea serii că să-şi poată află ursitul în timp ce femeile se ocupă de protecţia casei şi a gospodăriei pentru tot anul ce va urmă. Ca să şi reuşească aceste lucruri atât fetele cât şi femeile trebuie să parcurgă ritualuri tradiţionale a căror vechime încă nu a fost stabilită cu exactitate de către specialiştii în folclor şi etnologie.

Pentru a şti cine le va fi soţ, fetele apelează la celebra turtă din aluat foarte sărat, care după ce este gata de frământat sfârşeşte coaptă pe cărbuni încinşi. Jumătate este mâncată înainte de culcare pentru a face sete, iar cealaltă jumătate pusă în ştergar sub pernă până dimineaţa. Visul în care un tânăr vine să-i aducă apă de băut tinerei fete, va fi visat numai dacă măritişul va avea loc în perioada ce urmează postului. Dacă viitorul soţ refuză să apară în vis cu apă de băut, atunci fata respectivă va trebui să mai aştepte. Pe cât de nerăbdătoare sunt fetele să pună în practică acest obicei, pe atât de ocupate sunt mamele şi bunicile lor, cu alte îndeletniciri ce trebuiesc făcute numai în ajun de Sântandrei .

În ajunul sărbătorii de Sf. Andrei este momentul propice în care găzdoaiele pot proteja  gospodăria şi animalele în faţa fiarelor de pădure. Pentru a reuşi acest lucru tradiţia spune că toate obiectele tăioase trebuie legate cu sfoară şi puse bine, să nu poată fi găsite în ziua sărbătorii. Toate muncile bucătăriei începînd de la tăiatul pâinii şi până la gătitul mâncăurilor trebuie terminate înainte de miezul nopţii. Pieptenele vine de asemenea că obiect interzis de Sf. Andrei, aşa că toate coafurile vor fi făcute în ajun.

Timpul este limitat, iar femeile trebuie să fie pieptănate pentru a două zi înainte de miezul nopţii. Dinții pieptenelui are echivalent simbolistic cu ghearele sălbăticiunilor şi de aceea trebuie pus sub sfoară, bine legat lângă celelalte obiecte casnice tăioase. Toate aceste obiceiuri funcţionează cu folos în satele din Maramureş iar oamenii spun că au fost şi verificate de-a lungul  sutelor de ani.

Sursa: http://www.libertatea.ro/

Mitologia Maramureşului

Pantheonul

semne din trecut

Orice demers menit a reconstitui universul mitologic al tărâmului maramureşean (numit, pe alocuri, şi marmaţian) nu poate porni decât de la analiza documentelor cu caracter folcloric pe care le avem la dispoziţie.

Şansa noastră este conservatorismul funciar de care au dat dovadă oamenii acestor locuri, pentru că, altminteri, aceste monstre de cultură imaterială străveche s-ar fi pierdut pentru totdeanuna. Nici un alt popor european nu a rostogolit, în folclorul curent, atâtea legende şi mituri arhaice (medievale sau chiar antice) ca şi poporul român, până în zorii secolului XX (când a fost posibilă culegerea şi publicarea lor).

Deşi parte a mitologiei româneşti, legendele maramureşene au, în mod firesc, particularităţi specifice. Dacă ar fi să întocmim un repertoar al elementelor mitologice locale, pantheonul ar arăta cam aşa:

- Din categoria divinităţilor arhaice fac parte Sfântul Soare şi Ursitoarele. Stratul creştin al divinităţilor, format undeva în a doua jumătate a primului mileniu, este alcătuit din Dumnezeu (ca divinitate supremă), apoi Hristos (Mântuitorul), Maica Domnului, Sântion, Sântandrei, Sânnicoară, Sângeorz, Sânpetru, Sânmedru şi Sânvăsâi.

- Pe palierul următor se situează semizeii: Zburătorul (bine evidenţiat în folclorul maramureşean),Dorul, Crăciun şi Crăciuneasa.

- Strămoşii (arhetipali) sunt Uriaşii (numiţi şi Călimani) şi Moşii. Aceştia au caracterul de întemeietor al spiţei, nicidecum divini, dar extrem de respectaţi. Strămoşii sunt, printre altele, cei care au alcătuit legile pământeşti – izvorâte dintr-o legitate cosmică, transumană, în armonie cu natura. E uşor de sesizat că toate faptele oamenilor din vechime aveau în vedere această armonie – de la rugăciunea spusă în pădure, când se tăia un copac şi până la alcătuirea calendarului de sărbători. Să mai notăm că, până târziu, maramureşenii au ţinut cont de anul calendaristic care debuta primăvara, o dată cu reînvierea naturii şi cu declanşarea muncilor de primăvară (în a doua jumătate a lunii aprilie). Tânjaua de pe Mara e o reminiscenţă a Anului Nou primăvăratic, alături de o categorie amplă de colinde specifice, transferate artificial (şi sub presiunea bisericii) în toiul sărbătorilor de iarnă.

- Avem apoi categoria eroilor (arhetipali): Împăratul Traian (care a generat un adevărat cult, fiind prezent în colinde arhaice, în numeroase toponime şi în numele unor constelaţii – vezi Calea lui Traian), ducele Robonban (viteaz, cuceritor, dar nu întemeietor), regele-păstor Lar / Ler, Lăureasa(o regăsim cu precădere în descântece), Dragoş din Bedeu (descălecătorul Moldovei), voievodul Bogdan (întemeietorul Moldovei) şi legendarul haiduc Pintea Viteazul. De sesizat că, cu mici excepţii, eroii aparţin exclusiv mitologiei locale.

- Personajele meteorologice sunt Baba Dochia şi Solomonarii. Aceştia din urmă sunt cititori în stele şi cunoscători ai viitorului.

- Zâne bune: Ileana Cânzeana şi frumoasa Sânzâiana (căreia maramureşenii i-au dedicat sărbători şi festivaluri, cu focuri pe dealuri, în preajma apelor).

- Zânele rele sunt Frumoasele (numite şi Iele, Milostive, Vântoase şi Ilioi), apoi Slăbănoagele şiAngheluţă.

- Din categoria monştrilor fac parte Balaurii şi Zmeul.

- Demonii sunt eminamente de sorginte maramureşeană: năstruşnica şi răzbunătoarea Fată a Pădurii (spaima butinarilor şi a păcurarilor), Hâda Băii (vezi legendele băieşilor), Omul Nopţii (a cărui menire este să o vâneze pe Fata Pădurii), Marţole, Noianul (sau Ţâgura), Omul Apei, Borza şiMuma Pădurii (numită la noi şi Zanca sau Potca).

- Avem şi o galerie a animalelor mitice: Bourul, Leul de peşteră, Şarpele casei, Lupul, Ursul, Pasărea Măiastră şi Pajura.

- Arbori mitici: Gorunul, Stejarul, Bradul şi Tisa.

- Plante mitice: Mătrăguna (Doamna florilor).

- În finalul, câteva toponime mitice: Muntele Gutâi, Muntele Igniş (reşedinţa unui bătrân zeu al focului), Muntele Pietrosul, Gutâiul Doamnei (Creasta Cocoşului), Garareu (muntele unde îşi are lăcaşul Marţole), apoi Râul Iza şi Râul Mara.

Deocamdată nu avem decât nişte “firimituri de la un banchet al zeilor”. Pornind de aici trebuie reconstituit meniul, înfăţişarea şi sufletul mesenilor.

Sursa: http://dorinstef.blog.com/

Postul Crăciunului în Maramureş

"Cine nu ţine posturile are de mărs la doctor"

Este un post de şase săptămâni, adică de patru­zeci de zile; post uşor, post de bucurie, fiindcă premerge Naşterea cea Luminată a Pruncului Iisus, Mântuitorul lumii, cea mai frumoasă, cea mai spectaculoasă, cea mai aşteptată sărbătoare a anului. Post uşor, dacă ne gândim că în timpul lui sunt nu mai puţin de zece dezlegări la peşte, pe parcursul a numai 40 de zile, iar în Postul Sfintelor Paşti, ce numără cinci­zeci de zile, sunt doar două dezlegări. Crăciunul fiind o sărbătoare cu dată fixă (25 decembrie), şi postul de dinainte începe la o dată fixă, şi anume, 15 noiembrie, ziua de 14 noiembrie numindu-se în calendar "Lăsatul secului pentru Postul Naşterii Domnului", iar popular, Lăsarea.

Lăsarea

Lăsarea este ultima zi înainte de post în care se mai mănâncă feluri de dulce (de frupt), conţinând lapte, ouă şi carne. Tot până la Lăsare sunt permise petrecerile cu muzică, joc şi băuturi, cum ar fi nunţile, botezurile, băutele, jocurile, ce fac obiectul unei strigături pline de haz: "Cine joacă-n Postu Mare/ Joace-i bota pe spinare/ Cine joacă-n Postu Mic (al Crăciunului)/ Joace-i bota pă buric".

Pentru foarte mulţi oameni din Maramureş, Lăsarea este percepută ca o schimbare radicală a felului de vieţuire, cuvântul fiind luat în înţelesul său cel mai deplin: a lăsa în urmă, a renunţa la obiceiurile de până acum. Drept aceea, marii fumători se lasă de fumat în această perioadă, iubitorii de şnapsuri nu mai beau, pentru că "cel mai adevărat şi mai primit post este acela prin care tu renunţi la ceea ce-ţi place mai mult şi mai mult", spune gândirea populară. Prin urmare "a posti înseamnă un act, un exerciţiu de voinţă spre a-ţi înfrânge pornirile bine plăcute ţie; a-ţi tăia voile", ceea ce nu este decât în câştigul postitorului. "Cine nu ţine posturile are de mărs la doftor", îmi spunea în urmă cu nişte ani un om din satul Mara, ce avea 92 de ani, umbla sprinten şi muncea cot la cot cu cei tineri, ca să nu mai vorbim de memorie: avea una de invidiat. "O mai fost şi de-aceia care zâceu: «Îi post la omu' prost», da' nu ş-o pre întregit viaţa", a adăugat. Se ştie că pe vremea când veséla era compusă din blide şi oale de lut şi se mânca numai cu linguri de lemn, la fiecare casă existau două rânduri de vase: unele pentru mâncăruri de dulce şi altele pentru mâncăruri de post. Acestea se ţineau în pod, închise în lăzi, şi se leşiau de fiecare dată când erau urcate sau coborâte de acolo.

În zona muntoasă a Maramureşului, alimentele de bază erau: ciupercile uscate, cartofii, varza murată, fasolea, păstăile (de fasole) uscate, măzărichea (mazărea), bobul, merele, prunele şi perele uscate, strugurii stafidiţi, castraveţii muraţi, mierea, uleiurile presate la rece din seminţe de floarea soarelui şi seminţe de do­vleac, nucile, alunele, magiunul, peştele uscat, făina de pârgă (pentru mămăligă), obţinută dintr-un porumb neajuns încă la gradul optim de coacere şi uscat în cuptor. Are un gust foarte bun, cu totul special. Băuturile erau moarea de curechi (zeama de varză), oţetul de pere pădureţe şi de mere lesniţe (sălbatice), iar pâinea, numai din făină neagră (integrală) provenită din grâu ori secară măcinate "pă prost" (cu tot cu coajă).

Uleiurile făcute la oloierniţe (prese speciale din lemn) fiind puţine, se consuma în cantităţi foarte mici. La o primă vedere, observăm că din alimentaţia ţărănească lipseau (pentru câte o perioadă) zahărul, carnea, ouăle, laptele, iar uleiul era pe sponci. Apoi, nu se vorbea de nici un fel de conservă. Nici nu se cunoşteau cuvintele compot (cu conservanţi) ori de acuma celebra zacuscă. În Maramureş, orice fruct sau legumă care nu rezistă în stare crudă pe timp de iarnă se usca.

Rânduiala postului

"Toată lumea postea. Şi coconii de la şapte ai în sus", îmi spunea mama. "Şi nu era greu. Grea era prima săptămână, că te mai gândeai, da' după aceea te obişnuiai şi te simţeai uşor ca o pană. Dacă Iisus a pu­tut să nu mănânce nimic patruzeci de zile în pustie, apoi noi, oamenii, n-am putea să trăim 40 de zile cu atâtea mâncăruri bune? Nouă, coconilor, ne dădeu duminica lapte şi ouă, da' carne nu, şi-am crescut bughet (destul) de mari şi tari. Aşe o fost atunci. O fost credincioşi oamenii.

Postu-i de multe feliuri: de mâncare, de băutură, de desfătare, de oprirea limbii de la vorbe rele, de goana după avuţie, de zgârcenie, de ură. Postu-i o curăţire a trupului şi a sufletului, cine vre şi să sileşte să o facă. Mai sunt şi care nu pot, că-s bolnavi. Aceia îs scutiţi. Ş-apoi, Bătrânu' (crâsnicu') ne spune că femeile gravide n-au post. Şi nici călătorii, şi nici copiii sub Postul Crăciunului în Maramureş şepte ai, ori oamenii pierduţi de minte. Mai aud zâcând că nici care o trecut de şaptezeci de ai, da' asta nu-i în samă. Mătuşa Agripa a trăit 115 ani, ş-o ţinut posturile până la capătu' vieţii ei. Da. Ş-o avut o minte trează, mai ceva ca unu' de 30 de ai. Nu s-o auzit p-acele vremuri de boli de cap, să nu ştie de el (Alzheimer), ori de diabet, ori de atac de inimă. Aieste boli n-o fost şi gata. Da a murit de hetică (tuberculoză), de aprindere de plămâni (pneumonie, de răceală la rărunchi, o făcut apă, o samă...). N-o fost atâtea leacuri şi doctori.

Şi încă una care-i musai ţânută: bărbatu' să nu trăia(scă) cu femeia lui; să sie numa ca frate şi soră. Coconii zămisliţi în posturi nu-s ipeni (normali). Ori îs cu şor (defect, handicap) ori ajung furători, ori omoară om şi mărg în temniţă; ori cine ştie ce se mai întâmplă; numa' nu-i bine cu ei. Bieţii, n-au nici o zină (vină), da' păcatele părinţilor pică pă ei. Aşe ne spune Bătrânu' (bunicul vitreg). Şi să cinstim duminica şi sărbătorile. Ş-apoi l-am întrebat ce-i aceie, cum să cinstim duminica şi sărbătorile? Să merem la beserică, să nu lucrăm. «Ba nu-i bughet (destul). Dacă vi-ţi mărita, să nu vă culcaţi cu bărbaţii voşti duminicile şi în sărbători, dacă-ţi vre(a) să vă margă bine la casă şi să aveţi prunci binecuvântaţi de Dumnezău». O fost foarte înţălept. O ştiut carte multă şi cetea Psalmii. Pă mulţi îi ştie pă dinafară. Nu era zî lăsată de la Dumnezău să nu cetea şi să nu să roage. Şi-n veci era plină casa la el. Zineu oamenii cu tăt feliu de năcazuri. Noa, apoi copiii fac ce văd şi aud în casă. Părinţii trebe să le spuie şi să-i înveţe, da' întâi şi-ntâi să sie (fie) ei oameni cu frică de Dumnezău, că Dumnezău nu doarme, «nici nu ară nici cose (coseşte)/ numa vede şi plăte(şte)», cum zâce vorba ceie.

Noa, ş-apoi ne-am spovedit şi ne-am cuminecat şi l-am primit pă Iisus aşe cum trebe. Ş-am ticăzut (curăţat) casa. Am văriuţ ş-am spălat tăt-tăt-tăt, şi de Crăciun, şi de Paşti. Asta o fost regulă. Feştecare femeie ş-o văruit în casă, o lipit pă jos, o muruit, o curăţat cuptioriu. N-o fost zugravi nici de pomeneală. N-o fost nici mânuşi. Văruiem cu mânurile goale şi-mi crepau degetele şi mă dureu, ba că mai puném şi lapte în var, ca să steie mai bine pă păreţi da' şi ca să nu sie aşe de tare. Mă ungém cu oloi şi cu untură de porc, ş-apoi îmi trecé Postu' şi rugăciunea ţiné lumea-n picioare. Asta-i aşe cum îţi spun. Nu-s vorbe de clacă. Da şi faptele. Că nu să poate credinţă fără fapte. Degeaba posteşti şi te rogi şi stai în gerunţi la beserică să te vadă lumea şi ţie nu ţi-i milă de cela ce n-are, de orfan şi de văduvă, fără strângi ca hârciogu, numa pentru tine. Acele rugăciuni să fac stană de piatră înaintea lui Dumnezău. Nu-s primite. Ş-am văzut că-i aşe. Am văzut minuni mari. Da' omu' nu crede până nu dă cu capu-n gard. Apoi îşi aduce aminte. Din casa noastră n-o fost slobod să iasă nici un sărac fără să capete oarece de pus în traistă şi un blid de mâncare. Ş-o dat Dumnezău, c-o tăt fost de unde. Nu s-a gătat în veci. O, nime nu să poate bizui pă bogăţia lui, dacă nu face voia Tatălui şi nu dă şi celui lipsit. «Că bogăţia-i în arândă (arendă)/ Astăzi zine şi te-neacă/ Mâine-alaltă tătă sacă». Aşe am fost învăţaţi, aşe am ştiut, aşe am crescut şi, slavă Domnului, n-o trebuit să merem la nime cu mâna întinsă, nici pă nopşam (a lucra pentru alţii cu ziua) nici să fim slugi, nici să împărţim lumea (plecare în străinătate), să sim (fim) sub jugu' străinului.

Pentru ceia mari, Postu' Crăciunului s-o gătat numa după Sitie (slujba de noapte). Pentru copii n-o fost atâtea oprelişti. După ce-o răsărit prima stea tătă lumea o fost a lor, că şi-o luat trăistuţele ş-o plecat a corinda".

Sursa: http://www.formula-as.ro/