Postul Crăciunului în Maramureş

"Cine nu ţine posturile are de mărs la doctor"

Este un post de şase săptămâni, adică de patru­zeci de zile; post uşor, post de bucurie, fiindcă premerge Naşterea cea Luminată a Pruncului Iisus, Mântuitorul lumii, cea mai frumoasă, cea mai spectaculoasă, cea mai aşteptată sărbătoare a anului. Post uşor, dacă ne gândim că în timpul lui sunt nu mai puţin de zece dezlegări la peşte, pe parcursul a numai 40 de zile, iar în Postul Sfintelor Paşti, ce numără cinci­zeci de zile, sunt doar două dezlegări. Crăciunul fiind o sărbătoare cu dată fixă (25 decembrie), şi postul de dinainte începe la o dată fixă, şi anume, 15 noiembrie, ziua de 14 noiembrie numindu-se în calendar "Lăsatul secului pentru Postul Naşterii Domnului", iar popular, Lăsarea.

Lăsarea

Lăsarea este ultima zi înainte de post în care se mai mănâncă feluri de dulce (de frupt), conţinând lapte, ouă şi carne. Tot până la Lăsare sunt permise petrecerile cu muzică, joc şi băuturi, cum ar fi nunţile, botezurile, băutele, jocurile, ce fac obiectul unei strigături pline de haz: "Cine joacă-n Postu Mare/ Joace-i bota pe spinare/ Cine joacă-n Postu Mic (al Crăciunului)/ Joace-i bota pă buric".

Pentru foarte mulţi oameni din Maramureş, Lăsarea este percepută ca o schimbare radicală a felului de vieţuire, cuvântul fiind luat în înţelesul său cel mai deplin: a lăsa în urmă, a renunţa la obiceiurile de până acum. Drept aceea, marii fumători se lasă de fumat în această perioadă, iubitorii de şnapsuri nu mai beau, pentru că "cel mai adevărat şi mai primit post este acela prin care tu renunţi la ceea ce-ţi place mai mult şi mai mult", spune gândirea populară. Prin urmare "a posti înseamnă un act, un exerciţiu de voinţă spre a-ţi înfrânge pornirile bine plăcute ţie; a-ţi tăia voile", ceea ce nu este decât în câştigul postitorului. "Cine nu ţine posturile are de mărs la doftor", îmi spunea în urmă cu nişte ani un om din satul Mara, ce avea 92 de ani, umbla sprinten şi muncea cot la cot cu cei tineri, ca să nu mai vorbim de memorie: avea una de invidiat. "O mai fost şi de-aceia care zâceu: «Îi post la omu' prost», da' nu ş-o pre întregit viaţa", a adăugat. Se ştie că pe vremea când veséla era compusă din blide şi oale de lut şi se mânca numai cu linguri de lemn, la fiecare casă existau două rânduri de vase: unele pentru mâncăruri de dulce şi altele pentru mâncăruri de post. Acestea se ţineau în pod, închise în lăzi, şi se leşiau de fiecare dată când erau urcate sau coborâte de acolo.

În zona muntoasă a Maramureşului, alimentele de bază erau: ciupercile uscate, cartofii, varza murată, fasolea, păstăile (de fasole) uscate, măzărichea (mazărea), bobul, merele, prunele şi perele uscate, strugurii stafidiţi, castraveţii muraţi, mierea, uleiurile presate la rece din seminţe de floarea soarelui şi seminţe de do­vleac, nucile, alunele, magiunul, peştele uscat, făina de pârgă (pentru mămăligă), obţinută dintr-un porumb neajuns încă la gradul optim de coacere şi uscat în cuptor. Are un gust foarte bun, cu totul special. Băuturile erau moarea de curechi (zeama de varză), oţetul de pere pădureţe şi de mere lesniţe (sălbatice), iar pâinea, numai din făină neagră (integrală) provenită din grâu ori secară măcinate "pă prost" (cu tot cu coajă).

Uleiurile făcute la oloierniţe (prese speciale din lemn) fiind puţine, se consuma în cantităţi foarte mici. La o primă vedere, observăm că din alimentaţia ţărănească lipseau (pentru câte o perioadă) zahărul, carnea, ouăle, laptele, iar uleiul era pe sponci. Apoi, nu se vorbea de nici un fel de conservă. Nici nu se cunoşteau cuvintele compot (cu conservanţi) ori de acuma celebra zacuscă. În Maramureş, orice fruct sau legumă care nu rezistă în stare crudă pe timp de iarnă se usca.

Rânduiala postului

"Toată lumea postea. Şi coconii de la şapte ai în sus", îmi spunea mama. "Şi nu era greu. Grea era prima săptămână, că te mai gândeai, da' după aceea te obişnuiai şi te simţeai uşor ca o pană. Dacă Iisus a pu­tut să nu mănânce nimic patruzeci de zile în pustie, apoi noi, oamenii, n-am putea să trăim 40 de zile cu atâtea mâncăruri bune? Nouă, coconilor, ne dădeu duminica lapte şi ouă, da' carne nu, şi-am crescut bughet (destul) de mari şi tari. Aşe o fost atunci. O fost credincioşi oamenii.

Postu-i de multe feliuri: de mâncare, de băutură, de desfătare, de oprirea limbii de la vorbe rele, de goana după avuţie, de zgârcenie, de ură. Postu-i o curăţire a trupului şi a sufletului, cine vre şi să sileşte să o facă. Mai sunt şi care nu pot, că-s bolnavi. Aceia îs scutiţi. Ş-apoi, Bătrânu' (crâsnicu') ne spune că femeile gravide n-au post. Şi nici călătorii, şi nici copiii sub Postul Crăciunului în Maramureş şepte ai, ori oamenii pierduţi de minte. Mai aud zâcând că nici care o trecut de şaptezeci de ai, da' asta nu-i în samă. Mătuşa Agripa a trăit 115 ani, ş-o ţinut posturile până la capătu' vieţii ei. Da. Ş-o avut o minte trează, mai ceva ca unu' de 30 de ai. Nu s-o auzit p-acele vremuri de boli de cap, să nu ştie de el (Alzheimer), ori de diabet, ori de atac de inimă. Aieste boli n-o fost şi gata. Da a murit de hetică (tuberculoză), de aprindere de plămâni (pneumonie, de răceală la rărunchi, o făcut apă, o samă...). N-o fost atâtea leacuri şi doctori.

Şi încă una care-i musai ţânută: bărbatu' să nu trăia(scă) cu femeia lui; să sie numa ca frate şi soră. Coconii zămisliţi în posturi nu-s ipeni (normali). Ori îs cu şor (defect, handicap) ori ajung furători, ori omoară om şi mărg în temniţă; ori cine ştie ce se mai întâmplă; numa' nu-i bine cu ei. Bieţii, n-au nici o zină (vină), da' păcatele părinţilor pică pă ei. Aşe ne spune Bătrânu' (bunicul vitreg). Şi să cinstim duminica şi sărbătorile. Ş-apoi l-am întrebat ce-i aceie, cum să cinstim duminica şi sărbătorile? Să merem la beserică, să nu lucrăm. «Ba nu-i bughet (destul). Dacă vi-ţi mărita, să nu vă culcaţi cu bărbaţii voşti duminicile şi în sărbători, dacă-ţi vre(a) să vă margă bine la casă şi să aveţi prunci binecuvântaţi de Dumnezău». O fost foarte înţălept. O ştiut carte multă şi cetea Psalmii. Pă mulţi îi ştie pă dinafară. Nu era zî lăsată de la Dumnezău să nu cetea şi să nu să roage. Şi-n veci era plină casa la el. Zineu oamenii cu tăt feliu de năcazuri. Noa, apoi copiii fac ce văd şi aud în casă. Părinţii trebe să le spuie şi să-i înveţe, da' întâi şi-ntâi să sie (fie) ei oameni cu frică de Dumnezău, că Dumnezău nu doarme, «nici nu ară nici cose (coseşte)/ numa vede şi plăte(şte)», cum zâce vorba ceie.

Noa, ş-apoi ne-am spovedit şi ne-am cuminecat şi l-am primit pă Iisus aşe cum trebe. Ş-am ticăzut (curăţat) casa. Am văriuţ ş-am spălat tăt-tăt-tăt, şi de Crăciun, şi de Paşti. Asta o fost regulă. Feştecare femeie ş-o văruit în casă, o lipit pă jos, o muruit, o curăţat cuptioriu. N-o fost zugravi nici de pomeneală. N-o fost nici mânuşi. Văruiem cu mânurile goale şi-mi crepau degetele şi mă dureu, ba că mai puném şi lapte în var, ca să steie mai bine pă păreţi da' şi ca să nu sie aşe de tare. Mă ungém cu oloi şi cu untură de porc, ş-apoi îmi trecé Postu' şi rugăciunea ţiné lumea-n picioare. Asta-i aşe cum îţi spun. Nu-s vorbe de clacă. Da şi faptele. Că nu să poate credinţă fără fapte. Degeaba posteşti şi te rogi şi stai în gerunţi la beserică să te vadă lumea şi ţie nu ţi-i milă de cela ce n-are, de orfan şi de văduvă, fără strângi ca hârciogu, numa pentru tine. Acele rugăciuni să fac stană de piatră înaintea lui Dumnezău. Nu-s primite. Ş-am văzut că-i aşe. Am văzut minuni mari. Da' omu' nu crede până nu dă cu capu-n gard. Apoi îşi aduce aminte. Din casa noastră n-o fost slobod să iasă nici un sărac fără să capete oarece de pus în traistă şi un blid de mâncare. Ş-o dat Dumnezău, c-o tăt fost de unde. Nu s-a gătat în veci. O, nime nu să poate bizui pă bogăţia lui, dacă nu face voia Tatălui şi nu dă şi celui lipsit. «Că bogăţia-i în arândă (arendă)/ Astăzi zine şi te-neacă/ Mâine-alaltă tătă sacă». Aşe am fost învăţaţi, aşe am ştiut, aşe am crescut şi, slavă Domnului, n-o trebuit să merem la nime cu mâna întinsă, nici pă nopşam (a lucra pentru alţii cu ziua) nici să fim slugi, nici să împărţim lumea (plecare în străinătate), să sim (fim) sub jugu' străinului.

Pentru ceia mari, Postu' Crăciunului s-o gătat numa după Sitie (slujba de noapte). Pentru copii n-o fost atâtea oprelişti. După ce-o răsărit prima stea tătă lumea o fost a lor, că şi-o luat trăistuţele ş-o plecat a corinda".

Sursa: http://www.formula-as.ro/