Civilizație europeană își are obîrșia
în Munții Carpați, în oamenii retrași în grotele munților din calea potopului din
topirea ghețarilor de acum 13000 de ani. Sunt mărturii că în tăcerea peșterilor
carpatine s-a scris țîdula facerii Europei, fiind toți înrudiți, purtători ai
unei gene comune.
De aici a început călătoria europenilor
acestei civilizații, a păstorilor cu turmele lor, doinind doina lor cu dor,
aducînd imaginea în realitatea clinchetelor din natură, semnele unui limbaj
cosmic ancestral. Cînd vîntul viu vuia și jalea-și șuiera, fluierul fluiera, fluiera
flișcuia, buciunul bucina, sau răsunul răsuna, izvorul lin susura și țîțîna o
ungea că amarnic țîțîia și pruncuțul țîpotea, să-i aline suspinul, să-i ogoaie
scîncetu și mama îl abua cu căldură-l învălea și din gură-i odorea pînă puiul
adormea ... iar coconul din coc sacru s-a copt moroșanul mîndru, cu clop
nealcoș și cu gaci, moștenire de la daci ...
În Maramureșul Voievodal se
păstrează încă elemente originale ale oamenilor primordiali, nealterate de
timpul ʺcivilizatʺ. Focul viu, este un ritual pastoral a cărui rădăcini se
pierd în negura vremii, întărit cu credințe religioase cu mult mai vechi decît
cele creștine, practicat cu multă discreție în spațiul sacru al stînei din
munți, care trebuia să ardă neîntrerupt de primăvara pînă toamna, de cînd urcau
oile la munte pînă coborau. Colindele maramureșene au trasat o arcă peste timp
cu o întreaga știință dezvăluită doar
celor de ʺneamʺ, încifrată în lemn și piatră, în împletituri și țesături, în
semne și însemne; în porțile maramureșene, cu armonia perfectă a dimensiunilor
metaforelor ornamentale, o adevărată tămadă pentru ochi și inimă, mlădiată în
lemn; bisericile de lemn, adevărate monumente ale desăvîrșirii arhitecturale
sacrale din lemn ... Ce dovadă mai clară e necesară atîta timp cît noi putem
răspunde vremurilor cu vorba noastră? Sau cui să dăm dovada, fiindcă nu suntem
datori nimănui, singura vină pe care o avem fiind aceea că suntem singurul
popor din Europa care mai trăiește acolo unde s-a născut? În schimb, cineva,
trebuie să ne dea nouă socoata ...
Această viață, pentru oamenii
acestor locuri, era doar o perioadă de pregătire pentru viața veșnică, iar
moartea era un lucru firesc, o sărbătoare, prin care se elibera sufletul încătușat
în trup, suflet de care se îngrijeau de-a lungul vieții. Cimitirul Vesel din
Săpânța stă mărturie unei științe maramureșene a morții, unei înțelepciuni
rezervate doar celor care și-au depășit frica de o materie vremelnică sortită
pieirii. Să fi fost chiar nebuni că plîngeau la naștere și rîdeau la moarte și
de moarte? Fiecare maramureșan păstrează zestrea genetică și lingvistică a
actualei civilizații europene, mîndria și omenia, dar și mînia, cei mai în
vîrstă avînd conștiința spirituală ancorată în mentalitatea ancestrală a
puterii simbolurilor și semnelor.
Cum apele s-au retras, păstorii
colindători au ajuns cu ʺcorindaʺ în locuri mai joase, pe-un picior de plai
și-o gură de rai, pe ogoare verzi să te tot dezmierzi și urma s-o pierzi, unde
au arat țarina bogată din glie curată și au semănat cîmpu-n lung și-n lat cu
grîne mănoase, spice luminoase, și-au urat urarea să vină iubirea cu mîntuirea,
să plece mîhnirea. S-au chinuit mai marii vremurilor, ajutați de nulități
ajunși conducători nedemni ai acestui neam, să distrugă și să ducă pierzării un
popor cinstit, legat de natură cu iubire străbună, să robotizeze și să
manelizeze lucruri sfinte, dar n-au reușit și nu o să reușească veci pururea.
Cine nu are capacitatea să știe atunci să creadă, că dacii n-au murit, că ei
trăiesc în foc și apă, în țarina țăranilor și-n fluierul păstorilor la
strunguța oilor, sau vîntul serii din magia verii.
Aici, între cer și pămînt,
pogorît dintr-un gînd în cuvînt, vremurile și-au uitat rostul, au amuțit
rostirea și-au predat menirea unui loc cu mîntuirea, unui arcade peste timp a
înzidirii luminii neamului românesc. Dʼaci, din Maramureș, Dacii Liberi vă spun
tuturor că tot ce-a fost iar o să fie, etern urmîndu-și vrerea, că viața-i o
minune sfîntă ce-și varsă mierea dar și fierea, iar ce e jos este și sus, așa
precum demult s-a spus, iar România-i încă vie și așteaptă ca să vie timpuri
noi din poezie, să se-ntoarcă vremea-n loc, din apă să iasă foc, să-nflorească
iar cîmpia, veselia și cu IA ... fiindcă asta e menirea să ne găsim fericirea, mîntuirea
sufletească din iubirea strămoșească ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu