Arta maramureșană

Ca să știm cine suntem trebuie să știm cine am fost, ca să știm unde suntem trebuie să știm unde am fost, de unde venim, și ce căutăm. Dacă căutăm haosul și gălăgia le avem, dacă căutăm liniștea și mulțumirea sufletească trebuie să ne oprim din fuga nebună și să întrebăm părinții, moșii și strămoșii noștrii să ne spună traiul lor de atunci. Fiindcă dincolo de agitația durerii unui timp nebun se ascund plăceri în locurile copilăriei noastre, în tăcerea inimilor noastre care ne indică calea spre aflarea adevărului, se ascunde un dor nedeslușit de ceva, de undeva. Mintea este sclava celor cinci simțuri, sclava realităților materiale, pe când inima este stăpâna unui imperiu fascinant pe care-l putem descoperi, stăpâna adevărului. De ce unii oameni sunt fericiți tot timpul, iar pentru alții fericirea e departe?

Că recunoaștem sau nu recunoaștem asta, cu materia putem satisface orgoliile minții în defavoarea unei liniști sufletești, în defavoarea liniștii inimii. Cu bani putem cumpăra vile, patul, dar nu putem cumpăra somnul, putem cumpăra medicamente dar nu putem cumpăra sănătatea, putem cumpăra orice capriciu al minții, dar nu putem cumpăra liniștea inimii, împăcarea sufletului. "Cu cât în lume aduni splendori, cu cât vrei slavă și strângi comori, cu cât în viață ai tot ce-ai vrea, cu atât plecarea e și mai grea, căci toți pleca-vom, lăsând ce-am strâns, dar uni-n pace, iar alți-n plâns." Iar în goana noastră nebună, pentru satisfacerea orgoliilor minții, am uitat că avem o inimă, am pierdut-o undeva de-a lungul timpului în locurile prunciei noastre, în glia, codrii, doinele, baladele, corindele străbune. Acolo este inima noastră, în satul românesc, în Maramureș, care și-a uitat timpul undeva în trecut, pentru care timpul a rămas agățat într-un loc fascinant, în grinda tindei, în ștergura și blidul din perete, în teiul cel bătrân care ne îmbăta cu mireasma florilor, în horele, danțurile, doine și balade, în susurul izvoarelor și glasul mioarelor.

Tot ce vine din trecut vine din noi, din noi cei de cândva și de undeva, mai buni, mai curați, mai aproape de originea noastră, de esența noastră, de LUMINĂ, fiindcă suntem copii ai luminii, copiii unei vibrații divine. Semnele transmise prin lemnul maramureșan, prin țoalele țesute, cusute, brodate sau împletite, sunt un limbaj cosmic, ancestral, limbajul primilor oameni ai acestei civilizații. Cu cât ne îndepărtăm de trecut, de originea noastră, cu atât ne îndepărtăm de inima noastră, de o energie subtilă rafinată care este sufletul. Civilizația așa zisă modernă a distrus și distruge în continuare chiar rădăcina noastră, esența noastră, vibrația liniștii unei inimi care plânge în tăcere, care-și plânge dorul că nu știe ce-i amorul, că nu știe ce e firea și nu-nțelege ce-i IUBIREA.  

Fața rece a științei exclude orice altă formă de vibrație în afara celor cinci simțuri, exclude iubirea, dorul, ca inexistent. Orgoliul nemăsurat al credinței a transformat un dar divin, o vibrație a luminii pure, într-un troc murdar, coborând esența iubirii în mocirla materiei. Arta e singura care mai poate atinge, deși vremelnic și tardiv, o coardă a profunzimii ființei umane, a esenței noastre divine.

Arta maramureșană a lemnului, țesăturile, împletiturile, doinele, baladele și colindele, vă invită să atingeți ... nemurirea!