„Manuscrisul de la Ieud“, adolescenţa limbii române

File din celebrul „Codice de la Ieud“

"Manuscrisul de la Ieud", una dintre cele mai vechi mărturii de limbă română, a împărţit lumea ştiinţifică în două tabere: una care susţine că scrierea ar data de pe la 1391-1392 şi că ar fi mai veche cu 130 de ani decât "Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung", de la 1521, considerată până acum prima scriere românească, şi alta care spune că manuscrisul ar data doar de pe la 1610-1640.

Lucrarea prof. dr. Nuţu Roşca "Datările Manuscrisului de la Ieud", apărută în 2010 cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Justinian, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, se alătură primei tabere şi susţine că totul trebuie regândit şi reanalizat.

În august 1921, cu ocazia Adunării Generale a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român ASTRA, desfăşurată la Sighetu Marmaţiei, preotul Artemie Anderco din Ieud, judeţul Maramureş, a adus pentru expoziţia organizată cu acel prilej un volum afumat, descoperit printre cărţile şi manuscrisele adăpostite în podul şi turnul Bisericii Balcului din localitate. Andrei Bârseanu, preşedintele ASTREI, intuind valoarea documentului, l-a adus la Academia Română din Bucureşti, al cărei vicepreşedinte era, unde l-a prezentat în şedinţa din 11 noiembrie 1921 sub numele de "Codicele de la Ieud". Patru ani mai târziu, academicianul Ioan Bianu a publicat din el, în facsimile, scrierile "Manuscrisului de la Ieud", corpus ce face parte din volumul masiv ce cuprinde mai multe texte.

"Manuscrisul de la Ieud" este o carte cu trei scrieri: "Legenda Sfintei Duminici", "Învăţătură la Paşti" şi "Învăţătură la cuminecătură", scrise în limbile slavonă şi română. Pe prima pagină a "Legendei Sfintei Duminici" apare anul 6900 (adică 1391-1392), dată în jurul căreia se centrează în principal, şi astăzi, disputa referitoare la datarea celebrului manuscris.

6900, anul care dă bătăi de cap cercetătorilor

Cercetători precum Alexandru Rosetti, Ioan Bianu şi Ion Gheţia au considerat că manuscrisul în discuţie ar fi fost scris fie în secolul al XVII-lea, fie în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Alexandru Mariş analizând profesional filigranele hârtiei, precizează că datarea suportului pe care s-a scris trebuie făcută între 1621 şi 1633.

Toţi aceşti cercetători, arată prof. dr. Nuţu Roşca, "s-au ocupat şi s-au referit numai la data copierii "Manuscrisului de la Ieud", dar nu şi la data traducerii acestui manuscris în limba română. Or, tocmai data traducerii este lucrul cel mai important pe care lumea românească îl aşteaptă să fie descoperit".

Ediţia academică facsimilată a manuscrisului, din 1977, care reproduce şi textul transliterat, de care s-au ocupat editorii Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie, stabileşte că textele sunt copiile, şi nu originalele traducerilor româneşti, ele fiind realizate în jurul anului 1630. În studiul acestei ediţii, după cum spune prof. dr. Nuţu Roşca, s-au produs două greşeli fundamentale: scoaterea din textul "Legendei Sfintei Duminici" a anului 6900, "în care s-a tradus legenda în limba română", şi a doua, faptul că deşi editorii au exclus numărul anului 6900, "ei totuşi comentează acest an", cu o gravă eroare: producerea evenimentului petrecut la anul 6000 în Ierusalim (căderea pietrei din cer despre care se vorbeşte în legendă) a fost mutată cu "900 de ani după acea dată, la 6900", adică la 1391-1392, ani ce nu pot fi consideraţi ca dată a căderii pietrei, "pentru că textul precizează că piatra a căzut la anul 6000, adică în 491-492", mai spune prof. dr. Nuţu Roşca.

Data la care nu mai era nevoie de o legendă

Prin anii '60 ai secolului trecut, prof. dr. Dumitru Şerbu, un expert care a lucrat la documentele aflate în Biblioteca Academiei Române zeci de ani, cercetând "Manuscrisul de la Ieud", descoperă eroarea, pornind de la faptul că cercetătorii dinaintea lui nu au sesizat valoarea numerică a literelor alfabetului chirilic, respectiv anul 6900, când a fost scris manuscrisul. Rezultatul cercetării sale a fost comunicat în 1974, cu prilejul unei sesiuni a academiei, şi apoi publicat în revista "Tribuna" în 1977. Cel mai important lucru descoperit şi explicat de Dumitru Şerbu este următorul: anul 6900, adică 1391-1392, este data la care s-a făcut traducerea în limba română, iar anul 6000, adică 491-492, este data la care s-a produs fenomenul legendar al căderii pietrei din cer.

Descoperirile lui Şerbu au fost însă respinse de Alexandru Mareş, Mirela Teodorescu, Ion Gheţie şi Gheorghe Mihăilă. Numai că prof. Andrei Creţulescu, separat de Dumitru Şerbu, face aceeaşi descoperire, arătând că traducerea în limba română a "Legendei Sfintei Duminici" datează din 1391. La rându-i, pentru a lămuri problema, prof. dr. Nuţu Roşca apelează la "metoda logicii istorice", care constă "în faptul de a judeca dacă la anul 1391 mai era nevoie de căderea pietrei din cer, cu legenda, pentru a impune ziua Duminicii", de vreme ce în legendă se spune clar că "povestea fu de demult". Adică, la anul 1391, "cinstirea Duminicii avea o aşezare milenară, solidă, cu o tradiţie de 1088 de ani", şi nu mai avea nevoie "de întărirea ei printr-o legendă. Era întărită de legea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, de canoanele Sfintelor Sinoade şi de Tradiţia de peste o mie de ani".

Un document, ca trecut şi viitor pentru Ieud

În favoarea anului 1391 ca dată a traducerii acestui manuscris în limba romană s-a pronunţat şi prof. univ. dr. Ion C. Chiţimia, iar vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală aprecia ipoteza lui Dumitru Şerbu şi dorea adâncirea susţinerii ei argumentate.

În sprijinul datării cercetătorului Şerbu s-au pronunţat şi prof. univ. dr. Vasile Vetişanu, prof. univ. dr. Petru Dancă şi prof. dr. Mihai Dăncuş. La rându-i, părintele Alexandru Brici din Ieud susţine şi sfinţia sa cercetările profesorului Şerbu, mărturisindu-ne că "pentru Ieud, acest document înseamnă trecut şi viitor. Trecutul ne leagă de acest document. Pentru noi, acest lucru este un argument că Ieud este o localitate veche, în care a pulsat cultura românească. Nu numai credinţa. Cultura în integralitatea dimensiunii ei spirituale".

Credem că nu va mai trece multă vreme până când specialiştii care dezbat problema periodic în colocviile de la Ieud vor stabili fără dubii data exactă la care a fost produs acest document de limbă română. Şi, de ce nu, sperăm că nu peste multă vreme elevii vor învăţa la şcoală faptul că scrierea românească, prin "Manuscrisul de la Ieud", este mai tânără cu aproape un veac şi jumătate decât se cunoştea până acum.

Documentele istorice şi vechimea - Manuscrisului de la Ieud -

Observaţiile noastre nu se vor o adăugire la lungile polemici purtate de lingvişti în jurul a ceea ce I. Bianu numea în 1925, Manuscrisul de la Ieud, păstrat, împreună cu alte texte vechi în limba slavonă şi română, la Biblioteca Academiei Române sub cota Ms. nr. 5032, ci o completare cu date exacte în ceea ce priveşte viaţa obştii, organizarea şi posesia pământului, dezvoltarea societăţii şi limba cuprinsă în documentele secolului al XIV-lea, documente scrise în limba latină şi maghiară, când regalitatea devine posesoare de proprietăţi.

Referinţele noastre se grupează în jurul atestării satului Ieud, cu variantele toponimului, atestate în cele două lucrări de marcă Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania şi Ţara Maramureşului în vecul al XIV-lea, precum şi în jurul a câtorva notaţii asupra vocabularului de excepţie al textelor cuprinse în ceea ce specialiştii numesc Manuscrisul de la Ieud, observaţii ce au la bază o analiză exhaustivă din punct de vedere filologic a Manuscrisului, ce stă în atenţia tuturor cercetătorilor preocupaţi de istoria culturii româneşti.

În ceea ce priveşte toponimul, numele Ieud ar putea fi interpretat ca rezultat al mai multor grafii atestate în sec. al XIV-lea, ce par să reprezinte numele posesorului de moşie care făcea parte din „cneazatele de vale ale Bogdăneştilor", sintagmă folosită de Radu Popa pentru gruparea mai multor sate aflate în posesia unui chinez sau termenii slavi cneaz, cnezatul în latină keneziatus, însemnând o formă de proprietate ce datează dinaintea venirii slavilor, făcând parte din forma de organizare străveche a obştii ţărăneşti: „Are acelaşi înţeles ca şi possessio cu deosebirea că specifică caracterul de - drept cnezial - al stăpânirii respective. Poate ... desemna un singur sat sau mai multe sate, dar spre seosebire de possessio, pare a nu fi folosit niciodată /pentru noţiunea de /stăpânire a unei jumătăţi sau a unei părţi dintr-un sat. 

Ieudul se afla printre satele stăpânite înainte de anul 1353 de Bogdan, căci este atestat în formula „terris seu possessionibus Bogdan woyvode" din hotărnicia părţii fiilor lui Iuga din 1353. În 1365 este înregistrat „villa Jood", adică satul aflat printre satele ce ţineau de Cuhea, confiscate de la Bogdan şi dăruite Drăgoşeştilor, ale căror documente de hotărnicie sunt semnate în anii 1373 şi 1384. După confiscarea lor şi din posesia Drăgoşeştilor, satul devine „domeniu regal", dar întărit în anul 1419 familiei de cnezi săteşti în frunte cu „Valentin, românul fiul lui Teodor din Ieud", cu o notă în care se arată clar că dania priveşte „Kenesiatum Valahorum nostrorum regalium in eadem possessione Iood in comitatu Maramarosiensi existente residencium", şi că hotărnicia întărită se face în hotarele adevărate ale moşiei Ieud, în limitele vechi în care satul a fost stăpânit de Valentin şi înaintaşii săi. Trebuie să urmărim în continuare actele de întărire ale proprietăţii familiei, în desfăşurarea succesivă în timp dar şi în spaţiu, pentru a vedea clar legăturile dintre ctitorii M-rei Peri, Balc şi Drag, dar şi proprietăţile din Ieud şi Iza. Revenind la Valentin românul, aflăm că familia lui era întărită în 1427 în stăpânirea satului, iar în 1435 este atestată o hotărnicie pentru „Bale de Iod" şi fiii săi, cu un teritoriu de cca 130 km², până în creasta munţilor, înspre Cuhea şi Dragomireşti. Dar sub numele de „possessio Iod" în 1451 sunt hotărnicite şi nouă locuri de stână, în munţii de la izvoarele Izei şi Vişeului. În ceea ce priveşte localitatea Iza, o găsim atestată, în forma „possessio Isaa" la 1387, când este dăruită Drăgoşeştilor şi hotărnicită în 1390 cu un teritoriu ce se întinde pe ambele părţi ale Neagovei, până în apropierea apei Hustiţa, de unde şi numele cetăţii Hust, notată cu sintagma „in pertinentiis castri Huszt", desemnând atât poziţia, cât şi statutul „possessiei Isaa". Beneficiarul acestei întăriri este Ioan Românul, „nepot de soră al comiţilor Balc şi Drag" care moştenesc satul în 1390, în urma morţii lui Ioan, care nu avea urmaşi.

În urma scurtei prezentări a proprietăţilor şi proprietarilor, ne putem opri asupra grafiei documentare a localităţii Ieud, după Dicţionarul lui C. Suciu: Jód, Jood, 1365; Jod 1385; „kenesiatus valahorum nostrorum regalium in possessione Jood", 1419; „possessio Yod" 1427; Jod 1451; Joodh, Jwdh 1469; Joód, Jend şi Ieud 1828, cea din urmă grafie redând pronunţarea şi scrierea românească, păstrată până astăzi.

Am zăbovit asupra acestor date istorice pentru a pune în valoare spaţiul de cultură latină şi a înţelege astfel demersul corect şi onest făcut de regretatul cercetător slavist, Pandele Olteanu, care cunoştea foarte bine literatura veche şi circulaţia modelelor, specifice literaturii apocrife, în tot spaţiul balcanic, precum şi izvoarele care au stat la baza unor traduceri ce au avut o influenţă în anumite spaţii de confluenţă culturală. Ideea unui puternic centru religios, ca acela al stavropighiei de la Peri, în care se copiau şi se făceau traduceri ale textelor religioase, necesare cultului, este avansată cu timiditate în 1958 de Maria Zdrenghea. Această idee, neadâncită de autoare, o regăsim la Pandele Olteanu, de această dată bine argumentată lingvistic şi pusă în lumină şi de o paralelă pe care o face autorul, între cele două texte cu acelaşi conţinut, Învăţătura la cuminecătură, din Manuscrisul de la Ieud, şi Învăţătura de Preacinstita Taină ce se zice de Trupul şi de Sângele lu Hristos din Cazania a II-a a lui Coresi; e vorba de o cercetare paralelă a textelor, publicată cu titlul, Contribuţii la studiul unor omilii izolate, traduse în limba română. 

Regretatul profesor Pandele Olteanu este primul care pune în lumină relaţia dintre cele două texte şi subliniază faptul foarte important că nu se cunoaşte nici o versiune slavonă a omiliei respective, afirmând că aceasta nu apare în Cazania de la Zabludov (1569), cea care stă la baza traducerii coresiene de la 1581. Cea mai uluitoare afirmaţie a autorului pentru epoca în care ne aflăm este aceea că „traducerea datează din epoca creştinismului latin", o traducere maramureşeană difuzată prin cópii succesive, dintre care cea care a ajuns la Braşov este şi cea mai veche, pe care a integrat-o marele cărturar Coresi în Cazanie, în timp ce o alta, mai nouă se află copiată în Manuscrisul de la Ieud. O altă observaţie legată de Cazania a II-a a lui Coresi şi de Manuscrisul de la Ieud are în vedere analiza textului Învăţătura la Paşti, comparat cu Codicele Teodorescu, analiză care pune în lumină, prin acribia comparaţiei, vechimea textului de la Ieud în raport cu cel coresian. Ideea potrivit căreia această „Învăţătură la Paşti" ar fi circulat în limba română în prima jumătate a sec. al XVI-lea nu poate fi decât o supoziţie apropiată de realitate, dacă ne gândim la scopul acestei învăţături pe care o numim astăzi Pastorală, şi la mediul căruia îi era destinată, adică numărul mare de credincioşi în care trebuia să fie prezentă această învăţătură atât de importantă pentru credinţa creştinilor. 

Abundenţa termenilor de origine latină este cu adevărat surprinzătoare, în comparaţie cu alte texte, din epoca târzie, menţionată ca sfârşit de secol XVI şi început de secol XVII (cca 1621/1622/-1633), după datarea făcută manuscrisului de alţi autori. Această preferinţă pentru termenii latini în locul celor slavi nu poate avea altă explicaţie în afara celei date de cercetătorul Pandele Olteanu, iar propunerea de a muta analiza din perspectiva istoriei vocabularului în sfera „analizei semantico-stilistice" nu schimbă datele problemei, termenii având aceeaşi valoare în ambele cazuri.

În ceea ce priveşte paralelismul făcut de mai mulţi cercetători asupra textelor maramureşene şi coresiene, a ariei nordice şi a celei sudice, trebuie să adăugăm ca un argument în plus în favoarea poziţiei exprimate cu claritate de Pandele Olteanu, şi pe acela exprimat de regretatul profesor şi lingvist George Ivănescu, cel care stabileşte o mulţime de elemente „maramureşene" în textele coresiene, o dovadă a circulaţiei acestor texte în mai multe cópii ce ajung în sudul Transilvaniei.

Un ultim aspect, mai mult decât evident, în ceea ce priveşte vechimea şi provenienţa Manuscrisului de la Ieud, două coordonate puse în valoare de numeroşi cercetători care au avut la bază fie metoda comparatistă a variantelor, fie contextul istorico-cultural, îl constituie componenţa vocabularului. Timpul şi locul nu ne permite o analiză a termenilor, de aceea ne rezumăm să aducem în atenţia celor interesaţi doar cuvintele grupate la litera A, de către cercetătoarea Mirela Teodorescu în studiul filologic amintit, pentru a vedea structura şi acurateţa limbii, în ceea ce priveşte lexicul: ac, acela, acesta, acmu, acolo, (a)coperi, adauge, adăpa, adevăr, adevăra, adeveri, adeverit, adeveritor, adecă, adânc, aduce, afla, aiurea, ajunge, ajuta, alalt, alege, amar, amărî, amin, aminte, amu, an, apă, apoi, apostol, aprinde, apropia, arăta, arde, argint, arhanghel, aripă, arunca, asculta, astăzi, aşa, atinge, atunci, au, auzi, avea, avuţie cu sensul de „avere". Termenii latini cu sensuri primare, păstrate regional şi în mod constant în colinde şi lirica populară, sunt prezenţi şi în cele trei texte ale manuscrisului, din care am reţinut : a cura < lat. currere „ a fugi"; învesti (înveaşte) < lat.investire „ a se îmbrăca"; measer, measeră „neavut", ce defineşte o categorie socială modestă, intermediară între cei bogaţi şi foarte săraci" : „Bogaţii, measerii, robii, slobodzii, toţi să proslăviţ Hristos"; prier < lat. aprilis, rost < lat rostrum „gură", păstrat în expresia „pe de rost"; viá < lat. vivere „a trăi" ca şi cuget şi cugeta şi mulţi alţii, puşi în valoare de studiul Mirelei Teodorescu.

Interesant de semnalat este studiul lui B. P. Hasdeu cu privire la circulaţia în lumea bizantină a textului Legendei Duminicii, care ar fi fost semnalată încă din sec. al VI-lea, pe la anul 584, după mărturia lui Fabricius. Mulţimea variantelor în timp şi spaţiu îl situează alături de alte texte de mare circulaţie cum ar fi „Călătoria Maicii Domnului la iad" sau „Visul Maicii Domnului" dinn rândul scrierilor apocrife cu cea mai mare răspândire, traduse în toate limbile vorbite în Imperiu, de aceea nu este exclus ca ea să fi circulat în sec. al VIII-lea şi al IX-lea, în limba latină sau greacă, după cum o atestă textul grecesc, consemnat de Fabricius şi comentat de B. P. Hasdeu, savantul care nu ignoră nici cele patru exemplare ale manuscriselor latine medievale, aflate la Biblioteca Imperială din Viena, un text care a circulat în spaţiul românesc şi care a putut fi tradus în română într-o perioadă în care nu se statornicise liturghia în limba slavonă. „Răspândirea cea mare a Legendei Duminicii, începe, după opinia lui Hasdeu, în secolul al XIV-lea, înainte de căderea Constantinopolului, când viaţa Bisericii ca instituţie, era strâns legată de Patriarhia din capitala Bizanţului, şi cu mult înainte, în secolul al IV-lea, în relaţie cu Patriarhia din Capadocia.

Suntem convinşi că odată cu deschiderile făcute spre cercetarea interdisciplinară, în care istoria creştinismului românesc, a Bisericii Ortodoxe Române ca instituţie bizantină centrală, permanentă în spaţiul romanic creştin oriental, o instituţie pe care istoricul dreptului românesc, regretatul Valentin Alexandru Georgescu a numit-o drept „pârghie" a legislaţiei instituţionale bizantine în spaţiul românesc, se vor reconsidera multe din tezele privitoare la istoria limbii şi culturii româneşti. „Legătura Bisericii cu dreptul bizantin avea de la început un statut instituţionalist, sub forma unei jurisdicţii recunoscute Bisericii de către stat". Actele de înfiinţare a mitropoliilor şi episcopiilor sunt grăitoare în această privinţă, fiind supus atenţiei cercetătorilor şi actul de posesie al satului Peri împreună cu mănăstirea, devenită stavropighie, deci depinzând direct de patriarhia din Constantinopol. Documentul despre ctitoria Drăgoşeştilor din satul Peri are în vedere asocierea unui sat „villa Kriva", care trece după anul 1389 în posesia mănăstirii, sat ce va fi întărit mănăstirii printr-un alt document din 1404.

Toate datele istorice şi lingvistice par a confirma ipoteza potrivit căreia Manuscrisul de la Ieud ar fi fost copiat în cadrul mănăstirii din Ieud, atestată în sec. al XI-lea, demolată în 1889, mănăstire care a avut un scriptorium, un atelier de copiere şi traducere, în care ar fi fost printre monahii români şi câţiva greci sau ucrainieni, şi unde să se fi aflat spre copiere textele apocrife, în variantele din limba latină şi greacă medievală, traduse şi în limba română sau slavonă. Pentru această afirmaţie avem două argumente, unul de natură lingvistică, ce are în vedere uluitoarea tradiţie a formelor, şi altul de natură religioasă. Primul se referă la păstrarea unui termen grecesc în desfăşurarea tipicului slujbei ce se face înainte de Sf. Liturghie, redat prin lat. matutina, atestat în sec. al XII-lea, înlocuit mai târziu cu slavonul utrenie, dar care în Ieud a rămas până astăzi, ítros, cu varianta mai veche írtros, din gr. orqroV. Al doilea argument constă în faptul că la Biserica din Ieud, construită în 1364, în pronaos, pe peretele din dreapta uşii de la intrare, pe prima treaptă a fericiţilor slujitori ai lui Dumnezeu, se află pictate două grupe de călugări deasupra cărora stă scrisă cu caractere chirilice identitatea lor, „ceata călugărilor", pictură ce pune în lumină faptele deosebite ale monahilor aflaţi în permanentă legătură cu Biserica din Ieud şi din alte localităţi, furnizându-le cărţile de care aveau nevoie. Circulaţia cărţii de la o biserică sau mănăstire la alta se păstrează în toată perioada medievală, căci aşa ne explicăm faptul că un exemplar princeps al Bibliei de la Bucureşti, 1688, a fost dăruit de Biserica din Săpânţa, Bisericii din Ieud. În această perspectivă nu pare de lochazardată, căci aşa a fost etichetată, concluzia cercetătorului slavist Pandele Olteanu, ale cărui lucrări pe această temă, s-ar cuveni să fie reanalizate în concordanţă cu descoperirile din ultimii treizeci de ani.

Credem că în cercetarea oricărui fenomen cultural, dar mai ales al aceluia legat de spirit şi credinţă, de limbă şi tradiţie, trebuie să avem deschiderea spre universal, aşa cum a avut-o unul din cei mai mari lingvişti români, B. P. Hasdeu, alături de istoricul N. Iorga, doi titani care au dedus, prin analiză şi comparaţie, particularitatea spaţiului românesc, şi au încercat să o explice prin analogii şi referinţe ce vizau integrarea ei în spiritul european şi universal. In această perspectivă Manuscrisul de la Ieud reprezintă o copie a unuia mai vechi, care a circulat în toată Transilvania, avându-se în vedere importanţa celor trei texte pentru viaţa creştinului de rând. Cuvântul de învăţătură, adresat creştinilor, trebuia să fie tradus în faptă, în viaţa creştină de zi cu zi, de aceea a fost cunoscut şi reţinut de Coresi, în alcătuirea Cazaniei a II-a,aşa cum a demonstrat deja Pandele Olteanu, scoţând în evidenţă caracterul special al Legendei Duminicii. Nu trebuie avute în vedere numai izvoarele slavone, o limbă care în sec. al XIV-lea nu avea un vocabular eclesial pe deplin format, preluând din greacă şi chiar din latină corespondenţele lexicale pentru care nu aveau termenul respectiv, un fenomen găsit cu prisosinţă şi în documentele medievale ale cancelariilor româneşti, ci trebuie să se ţină seama de variantele în greacă şi latină care au circulat în Imperiu, fiind cunoscute şi în cultura Ţărilor Române, în care se scria în latină căci până la limba slavonă, care s-a impus târziu ca limbă de cult şi de cultură religioasă, a exiatat un cult şi o cultură bisericească autohtonă.

Nu putem încheia fără îndemnul făcut cercetării umaniste, de recuperare a istoriei, în general, şi a istoriei culturii vechi româneşti, în special, un deziderat exprimat şi de Mircea Eliade, cel care nota: Cândva se va scrie istoria culturii româneşti altfel decât a putut fi scrisă ea până acum... Se va scrie, într-o zi, istoria culturii române integrale, adică a instituţiilor şi credinţelor, a creaţiilor lingvistice şi folclorice".

Sursa: http://www.tabor-revista.ro/ ; http://ziarullumina.ro/